„Mama, soacra și eu la limită”
— Ești sigură că nu-i face rău copilului să mănânci sfeclă? — întrebă soacra, amestecând borșul.
— Mamă, de trei zile tot faci același borș, — oftă Ion. — Pot să-l termin și să plec la serviciu?
— Borșul ăsta e leac! — ridică soacra lingura. — Iar mama ta sare sare ca din tun. Sigur nu-i bun pentru copil!
— Scuză-mă, eu am născut trei copii, — răspunse calm Maria Petrovna, mama Elenei, scotând oala din frigider. — Toți sunt vii. Și ăsta e borș cu fasole. Proteine!
— Soacră, fasolea e grea! Nu suntem la sat!
— Și nici la spital! — răspunse Maria Petrovna.
Elena stătea pe scăunelul din bucătărie, cu mâinile pe burta rotundă, dorindu-și să poată opri sunetele. Era în luna a șaptea, și acum își dădea seama că grea nu era greața, ci să-și păstreze mintea întreagă între două femei, fiecare hotărâtă să facă „tot binele”.
Soacra se mutase imediat ce aflase de sarcina ei. „Nepotul! Primul! Casa voastră e mică, dar eu voi ajuta.” Mama Elenei venise o săptămână mai târziu: „Tu ești singurul meu copil, voi renunța la tot și voi veni.” Așa că în apartamentul cu două camere se mutaseră trei stăpâne.
— Sunt gravidă, nu bolnavă, — șopti Elena soțului ei seara, când s-a întors.
— Știu. Mai rezistă. Mama va pleca după naștere.
— Dar a mea?
— A ta… poate și ea. Poate se vor împrieteni?
Nu s-au împrietenit. Au început să se certe.
Mai întâi, în curățenie. Dimineața, mama Elenei spăla podele, iar până la prânz, soacra le spăla din nou, „pentru că e curent, praf, microbii”. Apoi, la cumpărături. Bodourile pentru copil ajunseseră în trei exemplare – mărimi 56, 62 și 74. Toate roz. Deși nimeni nu știa ce se va naște.
Dar principalul câmp de luptă deveni scaunul de legănat.
— Eu l-am ales! — declară soacra.
— Eu l-am cumpărat! — replică Maria Petrovna.
— Eu am propus primul!
— Eu l-am adus primul!
— Va fi în camera mea, — hotărî soacra.
— De ce?! — se indignă Maria Petrovna. — Elena va alăpta în el. Să fie în camera ei.
— Eu, de fapt, plănuiam să dorm în el după naștere, — spuse Elena încet. — Cu bebelușul.
— De ce? Te vei obosi! Lasă-l cu mine! — exclamă soacra.
— Sau cu mine! — nu cedă mama.
— Și eu, mă scuzați, unde?! — izbucni Ion. — Eu sunt tată, nu?
— Poți dormi în bucătărie. E canapeaua, — spuseră amândouă în cor.
A doua zi, scaunul dispăruse. Nu era nici în camera Elenei, nici la soacră, nici la Maria Petrovna.
— Unde e scaunul? — întrebă Elena.
— S-a mutat, — tăie soacra.
— E ascuns, — șuieră mama.
Războiul atinsese apogeul. În bucătărie nu se mai fierbea borș, ci tăcerea. Rece, tăiată doar de priviri ascuțite. Ion întârzia la serviciu. Elena mânca iaurt în baie.
— Nu mai rezist, — spuse seara. — E copilul meu. Trupul meu. Viața mea. Nu am cerut „ajutorul” ăsta.
— Ei… doar vor să ne ajute, — se codi Ion.
— Vor să controleze. Și tu taci. Pentru că ești obișnuit. Eu nu sunt.
În noaptea aceea, Elena nu a dormit bine. Dimineața, fără micul dejun, a plecat după anunțuri. La prânz s-a întors cu niște chei.
— Ce-i asta? — întrebă Ion.
— Am închiriat un apartament. Cu două camere. Luminos. Am semnat contractul.
— Elena…
— Nu plec de la tine. Plec la mine. Dacă vrei, vii cu mine. Dacă nu, ne vedem la externare.
El tăcu.
După o jumătate de oră, a ieșit cu geamantanul. În fața blocului, lângă scara de intrare, stătea scaunul de legănat. Cu o pătură împletită și o pernuță cu pisicuțe. Elena zâmbi. Apoi sună la un magazin de donații. Două ore mai târziu, scaunul dispăruse.
Noul apartament mirosea a vopsea proaspătă. Elena și-a despachetat lucrurile, a aranjat cutiile cu creme, a făcut ceai de mentă. A pornit muzica. Și, pentru prima dată după mult timp, s-a întins pe canapea.
După trei zile, a venit Ion. Cu un rucsac.
— Acolo e imposibil. Nu se vorbesc. Cina e ca o înmormântare.
— Aici?
— Aici… poți respira. Am înțeles. Nu ești doar mamă. Ești om.
Băiatul s-a născut în august. Seara. Fără scaun de legănat, dar cu dragoste. Soacra și Maria Petrovna veneau pe rând. Conform programului. Cu borșuri, dar în recipiente.
— Am înțeles, — spuse soacra. — Scaunul n-a fost soluția.
— Important e să nu legănăm nervii, — oftă Maria Petrovna.
Iar Elena ținea copilul în brațe și gândea: borș poate fi oricât. Dar locul în viață e doar unul. Și el e al ei.
După două săptămâni, Elena și-a pus pentru prima dată blugi. Eram mai largi decât înainte, dar cel puțin nu erau pijama sau halat.
— Cred că sunt din nou om, — spuse, întorcându-se spre Ion. El, în acel moment, îl hrănea pe fiul lor din biberon și părea că face asta toată viața.
— Mereu ai fost om. Chiar și în halat.
— Mulțumesc. Și tu nu ești rău, chiar și cu pata de terci pe tricou.
Au râs. Ușor, natural. Un râs care nu exista în apartamentul cu trei borșuri.
Viața a început să se structureze. Dimineața, hrănire, apoi somn, apoi plimbare. La prânz, duș, cafea și, dacă aveau noroc, treizeci de minute pentru ei. Ion și-a luat concediu, și asta a fost o salvare.
— Uite, tată! Știu să schimb scutece, să legăn, chiar să cânt „Regele Leu”. Asta conteȘi când Andrei a adormit în brațele ei, Elena a înțeles că adevărata familie nu se măsoară în borșuri, ci în momentele de liniște împărțite.






