În vremuri demult, un om de afaceri român, Alexandru Popescu, a căutat timp de șaisprezece ani fiica sa dispărută, fără să știe că ea trăia deja și lucra în propria lui casă…
Elena plângea amarnic, cu fața îngropată în pernă. Plânsul ei sfâșia tăcerea camerei. Alexandru nu-și găsea locul — se plimba agitat din colț în colț, încercând să înțeleagă cum se putea întâmpla așa ceva.
— Cum ai putut să pierzi copilul? — întrebă el, încercând să-și stăpânească mânia.
— Nu am pierdut-o! — strigă Elena. — Stăteam pe bancă, iar Ana se juca în nisip. Erau atâția copii prin preajmă, știi bine! Nu poți să ai ochii în patru! Și apoi, când ne-am despărțit… Am căutat peste tot, am sunat la poliție, am sunat la tine!
Glasul ei tremura din nou, și izbucni în plâns și mai amar. Alexandru se opri, se așeză lângă ea și puse o mână blândă pe umărul ei.
— Îmi pare rău — spuse el, mai încet. — Știu. Nu a fost o simplă pierdere. A fost răpită. O voi găsi. Jur.
Căutările pentru fetița de cinci ani au început imediat. Poliția a lucrat zi și noapte, au percheziționat curți, pivnițe, parcuri, păduri. Toate forțele au fost mobilizate, dar niciun urmăș. Părea că copilul s-a evaporat, ca și cum s-ar fi năruit în pământ.
Alexandru părea că s-a îmbătrânit zece ani într-o singură noapte. Își amintea jurământul făcut soției bolnave: să facă totul pentru ca Ana să fie cea mai fericită fetiță din lume, să o protejeze mai mult decât viața lui. La doi ani după moartea primei soții, s-a căsătorit cu Elena. Ea insistase, spusese că Ana are nevoie de grija unei femei. Relația dintre fetiță și mamă vitregă nu fusese bună, dar Alexandru crezuse că e doar o chestiune de timp.
Un an întreg s-a pierdut în beții și disperare. Uneori se îmbăta, alteori refuza până și un pahar. Afacerile erau conduse de soția lui tânără, iar lui Alexandru îi convenise. Singurul lucru pe care-l făcea în fiecare zi era să sune la poliție. Și de fiecare dată primea același răspuns: „Nu avem noutăți.”
Exact la un an de la dispariția Anei, Alexandru s-a întors în parc, unde totul începuse. Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Un an… Un an întreg fără ea…
— Așa, plângi. Lacrimile spală sufletul — răsună un glas lângă el.
Alexandru tresări. Lângă el stătea baba Maria — femeia care curăța acest cartier de când exista el. Părea veșnică — nu îmbătrânea, nu se întiner
