**Jurnalul meu**
Mama țipa: M-ai trădat! în timp ce tata dispărea fără să spună un cuvânt.
Elena dormea adânc când telefonul a rupt liniștea nopții. A ridicat receptorul, simțind cum inima îi bătea nebunește în piept.
Elena! vocea mamei ei tremura de disperare. Vino! Imediat!
Mamă, ce s-a întâmplat? S-a trezit brusc, încercând să-și alunge anxietatea. Voi v-ați certat din nou cu tata? Toată viața ați fost așa, descurcați-vă singuri!
Nu mai e cu cine să mă cert! a strigat mama, glasul îi crăpând. Tatăl tău nu mai există!
Mamă Tata a murit? Elena a înghețat, sângele i s-a închegat în vine.
Vino, vezi cu ochii tăi! a ripostat mama. Nu e ceva de vorbit la telefon!
Să văd ce? Aproape a țipat de confuzie.
Vino! Mama a închis.
Cutremurată, Elena s-a îmbrăcat în grabă. S-a repezit spre casa părintească din Chisinău, incapabilă să-și închipuie ce o aștepta.
Elena! Vino! vocea mamei răsuna ca un clopot de moarte.
Ce mai e acum? a murmurat ea, frecându-și ochii încă grei de somn.
Ce mai e?! Sunt la marginea prăpastiei, iar ea întreabă! Mama plângea aproape.
Mamă, e șapte dimineața, e sâmbătă, a încercat să o liniștească, deși îngrijorarea creștea în ea. Am și eu planuri, copiii, soțul. Dacă nu-mi explici, nu vin.
Nu vii?! Mama a rămas fără suflu. Nu mai contez pentru tine? Îți batjocorești durerea mea!
Mamă, tu și tata v-ați certat toată viața, a tăiat-o Elena. M-am săturat să fiu mediatorul vostru.
Tatăl tău nu mai e aici! a urlat mama înainte să închidă.
Ce s-a întâmplat? a mormăit soțul ei, Andrei, întorcându-se în pat.
Ceva grav, se pare, a răspuns ea încet, încă șocată. Trebuie să merg.
Sunt insuportabili! s-a înfuriat Andrei. Mama ta nu înțelege că ai și tu familie?
Andrei, nu începe. Nu-ți alegi părinții, a oftat ea. Trebuie să merg. Îmi pare rău, dar te ocupi tu de copii.
Ca și cum ar fi prima oară, a mormăit el. Spune-i mamei tale: dacă mai sună așa, cer divorțul.
Elena a ridicat o sprânceană:
Serios?
Nu, bineînțeles, a zâmbit el strâmb. Dar trebuie speriată. Poate înțelege.
Nu va înțelege, a clătinat ea capul, începând să-și strângă lucrurile.
Toată viața, casa părintească fusese un câmp de luptă. Mama ei, Viorica, țipa mereu, iar tatăl, Ion, tăcea, cu buzele strânse într-o linie subțire. Pe dinafară, părea că o ignoră, dar Elena știa: înăuntru, fierbea.
Certurile începuseră când era adolescentă. La început rare, deveniseră cotidiene. Mama, cu glasul ei ascuțit, stârnea scene care trezeau tot blocul. Chiar și bătrânii de pe bancă dădeau din cap: Cum mai trăiește omul ăsta cu ea? Săracul.
Nimeni nu întreba cum supraviețuia Elena acest iad. Din exterior, familia părea perfectă: tatăl conducea un laborator la universitate, câștiga bine, mama nu lucra, având grijă de casă și de fată. Dar grijă era un cuvânt prea mare. Viorica comanda tot: soțul, Elena, chiar și femeia de serviciu pe care Ion o angajase ca să o ușureze. O încercare zadarnică.
Certurile continuau, publice, crude. Elena era doar un obiect în casă sentimentele ei nu conta






