Astăzi m-am trezit cu o povară pe inima. Citeam un jurnal vechi și am dat peste o amintire care m-a făcut să mă opresc din respirație pentru o clipă.
Dacă știi să-ți deschizi picioarele, poți. Dar dacă nu ești în stare să-ți asumi responsabilitatea, mai bine renunți la copil.
Copilul Lăcrămioarei și al lui Dragoș fusese dorit din tot sufletul. Timp de nouă luni, Dragoș a fost umbra ei o aducea și o lua de la facultate, o proteja. Mai ales iarna, când poleiul acoperea străzile, o ținea în casă ca pe o comoară. Dar chiar înainte de naștere, l-au trimis în delegare. Ar fi putut refuza. Se gândise deja să-și dea demisia imediat ce copilul se năștea. Ce rost avea să umble pe șantiere când Lăcrămioara rămânea singură cu bebelușul?
Durerile au început fix când Jelea plecase. Nu doar că suferința era cumplită, dar nici măcar soțul nu era lângă ea. Nu așa și-a imaginat ea primul născut.
Copilul s-a născut sănătos, dar Lăcrămioara n-avea chef să-i spună lui Jelea. A plecat? Să afle de la alții.
A privit în jurul salonului. Vizavi zăcea o femeie de vreo 40 de ani. Lângă ea, o fată tânără vorbea la telefon. Iar lângă ușă, o femeie plângea cu fața la perete.
După chinurile din sala de naștere, Lăcrămioara s-a prăbușit pe perna albastră cu ștampila spitalului și a adormit adânc, ca și cum totul din jur dispăruse.
O să alăptezi? a auzit ea prin somn. S-a întors brusc, crezând că e vorba despre ea.
Asistenta stătea lângă femeia care plângea.
De ce taci? Ia-o măcar în brațe! Uită-te ce frumoasă e. Femeia a înghețat, dar n-a întors capul.
Dacă știi să-ți deschizi picioarele, poți. Dar dacă nu ești în stare să-
