Mamă, din nou a rămas lumina aprinsă toată noaptea! strigă Andrei, intrând iritat în bucătărie.
Ah, am adormit, dragul meu Mă uitam la un film și am închis ochii, răspunse ea cu un zâmbet vinovat.
La vârsta ta ar trebui să dormi noaptea, nu să stai la televizor!
Mama zâmbi tăcut, fără să mai spună nimic. Strânse halatul la piept, ca să nu se vadă cum îi tremură trupul de frig.
Andrei locuia în același oraș, dar venea rar. Doar când avea timp.
Ți-am adus fructe și pastilele alea pentru tensiune, spuse el grabnic.
Mulțumesc, fiule. Doamne-ajută, răspunse ea cu blândețe.
Își dorea să-l atingă pe obraz, dar el se dădu înapoi se grăbea.
Trebuie să plec, am o întâlnire la serviciu. Te sun în zilele astea.
Bine, dragul meu. Ai grijă de tine, șopti ea.
Când ușa se închise, mama rămase mult timp uitându-se pe geam, urmărindu-l cum dispărea după colțul străzii.
Își puse mâna pe inimă și spuse încet:
Ai grijă de tine că eu nu mai am mult.
A doua zi dimineață, poștașul lăsă ceva în cutia poștală veche.
Maria se duse încet la poartă, scoase un plic gălbui cu scrisul ei cunoscut.
Pe el scria:
Pentru fiul meu Andrei, când eu nu voi mai fi.
Se așeză la masă și începu să scrie, mâna ușor tremurând:
Dragul meu,
dacă citești aceste rânduri, înseamnă că n-am mai apucat să-ți spun tot ce simțeam.
Știi ce? Mamele nu mor. Ele se ascund doar în inimile copiilor lor, ca să nu le doară.
Lăsă pixul, privirea i se opri pe o fotografie veche Andrei mic, cu genunchii zgâriați.
Îți amintești, dragă, când ai căzut din copac și ai spus că nu te mai cățări niciodată?
Și eu te-am învățat să te ridici.
Așa vreau să știi să te ridici și acum nu cu trupul, ci cu sufletul.
Plânse încet, împături scrisoarea și scrie pe plic:
De lăsat la poartă în ziua când voi pleca.
După trei săptămâni, sună telefonul.
Domnule Andrei, sunt asistenta de la spital Mama dumneavoastră a plecat din viață astă-noapte.
Tăcu. Doar închise ochii.
Când ajunse în casa ei, mirosea a lavandă și liniște.
Pe masă era ceașca ei preferată, cu urme de buze.
În cutia poștală un plic cu numele lui.
Înăuntru, cu scrisul ei:
Nu plânge, dragă. Lacrimile nu aduc înapoi ce s-a dus.
În dulap ți-am lăsat puloverul albastru. L-am spălat de atâtea ori miroase a copilărie.
Andrei nu se mai putu stăpâni.
Fiecare cuvânt durea ca o amintire ce nu se mai poate schimba.
Nu te învinovăți. Știam că ai viața ta.
Dar mamele trăiesc și din firimiturile de atenție ale copiilor lor.
Rareori mă sunai, dar fiecare apel era o sărbătoare.
Nu vreau să-ți pară rău. Vreau doar să știi:
mereu am fost mândră de tine.
La sfârșit scria:
Când îți va fi frig, pune mâna pe inimă.
Vei simți căldură. Sunt eu încă bătând în tine.
Căzu în genunchi, ținând scrisoarea la piept.
Mamă de ce nu am venit mai des? șopti.
Casa îi răspunse cu tăcere.
Adormi chiar pe podea.
Când se trezi, razele de soare străbăteau perdelele vechi.
Se ridică și începu să atingă lucrurile ei cești, fotografii, scaunul ei vechi.
Pe frigider găsi o notiță:
Andrei, ți-am făcut sarmale și le-am pus la congelator. Știu că ai uitat iar să mănânci.
Plânse din nou.
Trecuseră zile, dar liniștea nu venea.
Mergea la serviciu, trăia, dar mintea îi rămânea acolo în casa cu perdele galbene.
Într-o zi de weekend, se întoarse.
Deschise fereastra, și în cameră pătrunse cântecul păsărilor.
Poștașul intră în curte:
Bună ziua, domnule Andrei. Condoleanțe.
Mulțumesc
Mama dumneavoastră a mai lăsat o scrisoare. A spus să v-o dau când vă întoarceți aici.
Luă plicul, îl deschise și citi:
Dragă,
dacă te-ai întors, înseamnă că ți-a fost dor.
Ți-am lăsat casa asta nu ca moștenire, ci ca amintire vie.
Pune flori la fereastră. Fierbe ceai.
Și nu lăsa lumina doar pentru tine las-o și pentru mine. Poate o voi vedea de departe.
Zâmbi printre lacrimi.
Mamă lumina va arde în fiecare seară, promit.
Ieși în curte, ridică privirea spre cer.
I se păru că în nori se zărește silueta ei, în halat alb cu flori.
M-ai învățat să trăiesc, mamă Acum învață-mă cum să trăiesc fără tine.
Anii treceau.
Casa rămânea caldă, vie.
Andrei venea des udă flori, repara gardul, punea ceainicul ca și cum ar fi fost pentru doi.
Într-o zi, își aduse băiatul de cinci ani.
Aici a trăit bunica ta, spuse el.
Și unde e acum, tată?
Sus, acolo. Dar ne aude.
Băiatul privi spre cer și făcu cu mâna:
Bunicuță! Te iubesc!
Andrei zâmbi printre lacrimi.
Și i se păru că vântul șopti cu un glas cald:
Și eu vă iubesc. Pe amândoi.
Pentru că nicio mamă nu dispare cu adevărat.
Ea trăiește în râsul tău, în felul în care te ridici, în cuvintele pe care le spui copiilor tăi: te iubesc.
Pentru că dragostea unei mame e singura scrisoare care ajunge mereu la destinatar.
