Se îndrepta amintirea mea spre satul Budești, pe lângă Iași, acolo unde, cu multă vreme în urmă, se întâmplă ceva ce n-aș fi crezut că-l voi povesti. Victor, tatăl, se întorcea din târg târziu, iar Ilinca, soția, aștepta cu inima strânsă să-l vadă să nu se-ntâmple vreun accident pe drum. Micuțul Nicu, băiatul lor, se frământa lângă sobă și striga: Unde e tătic, unde e tătic?
În sfârșit, două faruri galbene, ca două ochi de bufniță, străluciră în curtea Ivănilor și apariția lui Victor se făcută simțită. Tătic? Tătic! Ura, tătic a venit! exclamă Nicu, sărind din șemineu și sărind pe piciorul stâng, încercând să se bage în ghete și să-și încordeze haina în aceeași clipă.
Unde te duci, nebunule? E frig și noaptea e adâncă. Du-te lângă sobă, că tata va intra curând. spuse Ilinca, durând un pic, dar totuși cu glasul ei blând.
Nicu se supăra, buza îi tremura și se pregătea să plângă. Nu plânge, că nu-ți spun eu, îl mustra mama, tata vine în curând.
Dar Victor nu încă intra. Ce face el, se gândea Ilinca, bețiv? S-a mirat. Nicu, stai la casă, eu vreau să văd eu.
Mămică, mă tem, mormăi băiatul. De ce te temi? Stai și nu te lăsa să-ți spui nimic.
În timp ce Ilinca îi arunca o pătură pe umeri și se certa cu Nicu, ușa casei se deschise și fumul dens se strecură înăuntru; din acel nor se arătă Victor, nu singur, ci cu altcineva.
La un loc lângă șemineu, o tânără de nu mai mult de optsprezece ani, îmbrăcată într-o vestă maro cu guler negru, cu ochi cenușii și păr ondulat lăsat în spate, aștepta. Intră, intră, Ilinca. Tomi, ajută oaspetele să se dezbrace, spuse Ilinca, fără să înțeleagă prea bine. Fata, pe nume Ancuța, era însărcinată și se încovoaie grea, ca o rață de toamnă în fața haitei. S-a așezat la masă, cu mâinile înfundate în genunchi, tremurând ca niște pene de pasăre.
Nicu privea cu teamă din spatele șemineului. Unde-i copilul meu? Nikita, ce faci? Vină… Ce a adus tata. Victor ridică pe Nicu de pe sobă și îl aruncă în aer, până la tavan. Mămică, pregătește mâncarea, că nu vom sta de foame.
Seara târziu, când Nicu adormi, auzi cum tatăl mumura ceva, mama șoptea la ureche și oaspeata, cu glas stins, suspină încet. Dimineața, toată comuna știa că Victor Ostapov a adus cu el pe sora lui mai mică, însărcinată.
Un tip a lăsat-o, nu are părinte, nu știm ce să facem cu ea, pare o păpușă, povestea Ilinca la prietenele ei lângă staul. Cândva nu ai zis că Victor are rude, că e orfan. Dacă nu are părinți, nu e orfan? răspundeau ele. De unde a apărut sora? întrebă Ilinca. Era în orfelinat, ce să-ți mai spun, Mihălina? Poate a fost ceva cu soțul? răspunsul fusese scurt și aspru.
În scurt timp, Ancuța, mătușa lui Nicu, hotărî să nască; tatăl o duse la spitalul din district, iar Nicu primi o soră mică, pe nume Mărioara. Ancuța nu se mai întoarse. A murit, spuse Ilinca, cu un glas aspru, și nu am să mă mai încurc.
Mărioara era mică, roșică ca o păpușă. Nicu o vedea la vecina Svetița, ținândui o păpușă de lemn, și o numea Măria. Nu știu ce vrei, Victor, nu-mi trebuie, spuse Ilinca. Ce vrei să faci cu copilul?, întrebă Victor. Nu știu, am promis că nu îți voi lua copilul, răspunse el. Ce faci, mămică? Să-l dau la orfelinat sau în puț? întrebă Nicu, cu glasul strigător. Nu contează pentru mine, răspunse Ilinca. Nu-l duceți la orfelinat, nu în puț, strigă Nicu, mama, lasămi Măria, eu o voi îngriji singur! Ilinca, ținândui fusta în brațe, se luptă cu el, dar Nicu, cu mâinile strânse pe marginea rochiei, strigă un blestem blând și cere să nu îi ia mica soră.
Victor stătea tăcut, cu capul plecat. Bine, faceți ce vreți. Ilinca se întoarse și ieși în curtea din spate. Nicu se apropie de Măria, care dormea în pături de bumbac, și îi șoptise cu blândețe, numind-o soarele și dragostea mea.
Nicu visa la fel, crezând că mama îi va arunca micuța, dar el o numea Măria în secret. Dormă, nenorocitule, nu-ți voi face rău cu Măria! strigă mama, iar Nicu, cu ochii mari, o privea cu teamă, gândinduse că va fi scufundată.
Așa crește Măria alături de Nicu. Anii treceau, Nicu plecă la școală, apoi la armată, și Măria se transforma întro tânără frumoasă. Băieții și fetele din sat o numeau fetița și cea drăguță. Când Nicu se întoarse din război, găsi o slujbă de șofer și o luă acasă pe Măria, iar ea fu acceptată cu drag de toți.
Nicu se căsători, iar Măria, acum femeie, plecă la Iași să studieze. Se întorcea mereu să-și viziteze fratele, iar apoi se întorcea să-și vadă părinții. Încetîncet, ambele familii se unită, cu unii ascunzând soră de la tată, alții vorbind despre tata și mama care nici nu-și băteau capul cu trecutul.
În cele din urmă, Măria se întoarse în sat ca medică, a găsit un soț și a avut copii. Bătrânii îmbătrâneau, iar Victor, cu pieptul plin de amintiri, se pregătea să plece. Ilinca, cu ochii plini de lacrimi, îi spuse:
Îmi pare rău, mamă, pentru tot ce am făcut. Nu am vrut să-ți dau pe urmă în orfelinat pe Măria. Era copilul tău, nu al altcuiva.
Nu e niciună vină, răspunse ea, a fost voința lui Dumnezeu, și nu eram în stare să-l țin în secret.
Măria, aducânduse aminte de toate clipele, își luă inima și spuse:
Mama, îți iert totul. Tu mi-ai dat viață și m-ai crescut ca pe un copil al tău. Fratele meu, Nicu, e cel mai bun prieten pe care lam avut. Familia noastră e mare, datorită ție.
Cu aceste cuvinte, Ilinca plecă în liniște, iar Măria, pe când îmbătrâna, povestea nepoților săi despre vremurile demult apuse, despre Victor și despre cum, în ciuda greutăților, viața a găsit mereu o cale să înflorească în satul Budești.
