Bătrâna Niculina ștergea lacrimile care curgeau pe obrajii ei palizi, brăzdați de riduri adânci. Din când în când flutura cu mâinile și mormăia incomprehensibil, ca un copil mic însetat de lapte. Bărbații din sat își frecau fruntea privind la ea, iar fetele se străduiau să-i înțeleagă gândurile.
De la răsărit, cu durerea aprinsă, Niculina cutreiera satul strigând la ferestre și întâi plângând. De mică fusese mută și, din păcate, părea că nu aparține de pe lume. De aceea vecinii o evitau, deși nu i-o făceau rău. Când nu înțelegeau ce se întâmplă, îl chemau pe Ilie. Ilie era un șmecher și cântăreț de petreceri, singurul care se lăuda cu intrarea în casa bătrânei și cu ajutorul la treburi. Pentru o cină și o sticlă de țuică îi ieșea să vină.
În cele din urmă sosise. Vânjos, încă puțin amețit de noaptea de dinainte, alunecă prin mulțimea ce înconjura Niculinii. Bătrâna îi aruncă spre el mâinile, mâncind și plângând cu patos, speriată că el singur o poate înțelege. Când se liniștise, Ilie se încruntă și, scos din basma lui, se uită la sătenii curioși.
Hai, spune-ne! strigă mulțimea.
Amalia a dispărut! anunță el, vorbind despre nepoata de șapte ani a Niculinei.
Cum a dispărut? Când? exclamară femeile.
Spune că-i mama a luat-o în noapte! murmură Ilie cu un tremur în glas.
Un murmur se ridică prin mulțime. Femeile își strâng mâinile, bărbații aprind trabucul.
Cum ar putea morți să fure un copil? protestă un sătean, necredincios.
Toți știau că, cu trei luni în urmă, mama fetiței, Ioana, se scufusese în mlaștina de lângă sat. Ioana fusese și ea mută de la naștere. Când a mers cu fetele să adune fructe din baltă, s-a rătăcit și s-a afundat, strigând doar niște mjauuri de disperare. Nimeni nu a auzit-o. Amalia rămâne așa, povară grea pentru Niculina. Tatăl nu apare nicăieri; se spune că ar fi fost Ilie, deși il cuiva nu-i părea să recunoască asta.
Niculina strigă din nou, fluturând brațele.
Ce zice? șoptea curioasele femei. Ilie?
Povestea e că în fiecare noapte, morții vin la casă. Niculina aprindea lumânări, picta cruci pe uși și ferestre, încercând să țină departe spiritele. Ioana nu se liniștea, se plimba pe prag, privind prin ferestre, chemându-și fiica. Într-o noapte, sub lumina lunii, o siluetă palidă, cu ochii fără viață și buze ce șopteau, se apropie de fereastră și atrage pe Amalia. Bătrâna o alungă, dar când se întoarce, fetița dispare. Ilie, cu mâna pe frunte, adaugă: Trebuie să căutăm!
Bărbații scoteau din dinți și se împrăștiau pe curți, unii cu puști, alții cu câini. Ilie, fără să se mai încurce în mahmureală, porni repede spre casă și se pregăti de căutare.
Mai întâi cercetară curțile, apoi cimitirul, în zadar. Apoi s-a decis să meargă în pădure și apoi în mlaștinile blestemate unde Ioana își găsise odihna. Se aprindeau țigările și porneau la drum.
La marginea pădurii găsiră urme mici de piciorușe goale. Câinii latrau și alergau în desiș, iar stăpânii lor se încurcau, rătăciți ca și cum ar fi fost conduși în cerc.
Înserarea coborî pe vârfurile copacilor când câinii de vânătoare, cu respirația grea și gemete, se prăbușiră la pământ, urcând în ei și stăpânii. Cei tineri și rezistenți înaintară spre mlaștină.
Speranța se sfărâma cu fiecare minut. Ilie pășea cu grijă, temându-se de mlaștina udă. Se cufundă atât de mult încât nu-și mai vedea tovarășii. Dar o cunoștea bine, așa că înainta.
Unde e, Amalia? șuieră el, căutând prin stufăriș.
La câteva sute de metri, un corb negru, cu pana lucioasă, se așeză pe o ramură de brad și chicoti:
Craa! Craa! glasul său rece îl înfioară pe Ilie, care se grăbi spre copacul înalt.
La o poiană cu mușchi moale, la rădăcinile unui stejar, stătea strânsă o fetiță.
Amalia! șopti Ilie, temându-se să o sperie.
Fetița deschise ochii și îl privi fix.
Ești vie! exclamă el, luându-și cămașa și o înfășurând pe copil.
Cum ai ajuns aici? întrebă Ilie, nedumerit.
Fiica, mută ca și mama ei, răspunse cu glasul tremurat:
Am venit cu mama.
Ilie se încruntă, necredincios.
E un miracol! spuse, ridicând-o în brațe și alergând spre marginea mlaștinii.
Spune ceva, fetiță! îl provocă.
Mama a devenit căsnică cu o fantomă a mlaștinii și voia să mă ia în noua ei casă, dar eu am fugit. Un bătrân de pădure, Lichul, m-a oprit. El mi-a zis: Nu e de făcut să furi un copil viu! Apoi m-a învățat să vorbesc iarăși. A suflat o briză subțire, iar cuvintele mi-au curgător ca un pârâu. Lichul mi-a spus tot ce trebuie să știu.
Ce știi? înghiți Ilie.
De exemplu, copacii pot vorbi, iar iarba șoptește. Și tu ești tatăl meu, dragă! izbucni fetița.
Ilie se opri, o lăsă pe pământ și, aplecându-se, o privește pe chipul ei plin de pistrui.
Și asta ți-a spus bătrânul?
Da! zise ea, împletind brațele în jurul gâtului lui.
Ilie o îmbrățișă ezitant. Gândul îi zbura: Să fie ea cu adevărat a mea? Îi aduse aminte de un incident cu Ioana, când, după aceea, fetița se ascundea și se feri să iasă la lumină. Apoi disparuse, dusă la mătuşa din alt sat, revenind cu un copil în brațe.
Nu e de mirare că oamenii mărturisesc își spuse Ilie, că fetița seamănă cu mine!
Amalia se detașă ușor, întinse mâna și deschise pumnii, arătând o boabă roșie.
Mănâncă! îi zise. Lichul a poruncit!
Ilie înghiți și, cu gust acru, își încruntă fața.
De acum nu vei mai bea! declara fetița și îl trasă spre casă.
Ilie zâmbi în sine, gândindu-se dacă poate să renunțe la țuică. Deși nu credea în vorbe de copil, își ținu promisiunea. Renunță la băutură, se îngriji de Amalia, o creștea și o educa. Ea deveni o vrăjitoare blândă, vindecând oameni și animale, căutând plante medicinale în păduri și mlaștini, mereu întorcându-se nevătămată, ca și cum ar fi avut un protector în acele locuri.
Astfel, satul a avut din nou lumina într-o poveste cu fantome, corbi și boabe roșii, iar Ilie, cu o nouă speranță, a învățat că uneori, cea mai bună magie e să te schimbi pe tine însuți.
