Fiul cel Mic. Poveste.

Claudia nu ştia cum a reuşit să aibă un fiu atât de deştept alături de Vasile. Amândoi au terminat doar şapte clase, iar dacă nu ar fi fost pentru bunăvoinţa profesorilor, nici nu ar fi şcolarizat. Fiecare pe felul său, cum se spune, însă la Claudia orice sămânţă sau mugure înflorea în săptămâna următoare, iar la Vasile, dacă nu nu, avea mâini de aur.

Au crescut patru copii: Maria, cea mare, apoi Nicoleta, iar în urmă au venit gemenii, Ştefan şi Paul. Paul era portocala din familia lor nu împlinise încă trei ani, dar vorbea mai clar decât Nicoleta, iar când a început şcoala, profesorii rămâneau cu gura căscată: citea, scria şi înmulţea numerele, aşa că a fost promovat direct în clasa a doua.

Poate că a fost nedrept faţă de ceilalţi copii, dar Paul avea un loc special în ochii Claudiei era scutit de treburile casnice şi ea îi cumpăra tot ce dorea: cărţi, microscoape şi alte jucării de ştiinţă. Chiar şi în anii grei ai anilor 90, când ţara se destrăma şi viaţa Claudiei s-a spulberat întrun singur an, pierzânduşi soţul şi pe Maria, ajutorul de casă a continuat să-i fie la îndemână, iar ea a trimis pe fiu la oraş să studieze.

La ce te gândeşti, Claudia?, îi spuneau vecinele, care o vedeau pe Ştefan tras apă de la fântână, pe Nicoleta săpat cartofi în grădină, iar pe Paul să stea la umbră pe o bancă şi să citească o carte. Crezi că o să-ţi aducă un pahar cu apă când va fi bătrână? Va pleca şi nu se va mai întoarce.

Vă voi învăţa şi pe voi!, răspundea Claudia. Fac ce-mi doresc eu.

Şi copiii se plângeau la mamă.

De ce eu să toc la lemne, iar el să rezolve ecuaţii?, se plângea Ştefan.

Atunci şezi şi rezolvi, dacă vrei, zâmbea Claudia.

Ştefan prelua manualul, îl privea cinci minute, apoi îl închidea în piept şi spunea: Ce prostii, mai bine merg să toc lemne!

Nicoleta, însă, era cea mai supărată. Se răzvrătea des împotriva privilegiului fratelui şi încerca să-i facă mici farse ardeau caietul în şemineu sau puneau un ou stricat în pantofi.

Îi dai mereu cea mai gustoasă bucată, țipă ea. Şi el va pleca şi te va lăsa singură, repeteau vecinele.

Când Paul a plecat să studieze, casa a devenit liniştită, dar Claudia a rămas aproape de cel mai mic. La început ia scris scrisori detaliate în care descria viaţa şcolii, un univers străin Claudiei. În timp, scrisorile sau redus, iar vizitele au devenit tot mai rare se părea că vecinele aveau dreptate. Claudia a înghiţat amarul, dar nu a arătat vreun semn. În cele din urmă, fiul a absolvit şi a devenit om cinstit.

Nicoleta sa căsătorit cu un tânăr din satul vecin, Arsenie. El nu a fost pe placul Claudiei era visător, tot inventa scheme pentru a se îmbogăţi şi tot pierdea banii. Recent a povestit că vrea să deschidă o brutărie, dar banca ia refuzat creditul.

Ştefan locuia cu Claudia şi nu se grăbea să se căsătorească, deşi avea multe fete de pretutindeni.

Mamă, aş vrea să mă plimb puţin! Mă gândesc să-mi cumpăr o maşină. Nu orice maşină, ci un automobil de marcă străină. Poţi să-ţi imaginezi cum aş arăta în şaună?, spunea el.

Claudia suspină: Ce maşină, Ştefan? Eşti ca Arsenie, visătorul nostru. Nu visa, munceşte.

Şi totuşi, ştiind că trebuie să îl încurajeze, a lăsat să plece la muncă la ferma vecinului, să devină tractorist şi să câştige bine, găsind tot felul de scurtături. Claudia nu se plângea avea un fiu bun.

Despre Paul, însă, nu ştia nimic. Dupa un an nu mai auzea veşti; ultima scrisoare spunea că plecase să lucreze, dar nu ştia unde.

Întro zi, când o maşină nouă şi strălucitoare sa oprit lângă poarta casei, Claudia a crezut că e un străin pierdut. Sunetul puternic al claxonului ia umplut inima de speranţă. Deschise poarta şi a ieşit pe drum.

La volan era Paul. O recunoscea instantaneu, chiar dacă nu-l văzuse de doi ani. Semăna cu Vasilelui, înalt, cu umeri largi şi cu părul blond ca razele de soare. Vecinele, şoptind din ferestre, sau bucurat că Paul nu a uitat mama şi a venit în vizită.

Claudia sa repezit spre fiu, la strâns la piept. Eşti sângele meu, nu a fost zadarnic tot ce am făcut, spunea cu ochii plini de lacrimi.

Ştefan la întâmpinat cu o expresie şiretă.

Mașina ta e frumoasă, a zis cu invidie.

Nu e a mea, a răspuns Paul cu veselie.

Atunci a cui e?, a întrebat Ştefan, puţin liniştit.

A ta, ia înmânat Paul cheia. Ia, ia, am pregătit deja actele de donație, apoi mergem la notar.

Ştefan sa uitat confuz la mamă, iar ea a zâmbit.

Mulțumesc, frate, a spus şocat Ştefan. Dar e scumpă!

Nu costă mai mult decât bani, a răspuns Paul. Şi Nicoleta, unde e?

Nicoleta sa căsătorit, a intervenit Claudia. În satul vecin, are un soţ bun, muncitor, şi așteaptă o mărire de salariu.

Căsătorită, zici? Hai să o vizităm. Ştefan, du-ne pe maşina nouă.

Nicoleta ia întâmpinat, rotunjită şi puţin jenată. Soţul ei, Arsenie, a început să povestească cum vor deschide o brutărie şi că vor trăi fericiţi.

Vorbeşti mult, a strigat Nicoleta. Banca nu ţia dat credit, aşa că nicio brutărie nu se va deschide. Nu-l asculta, Paul, el e doar un visător.

Paul a zâmbit: Cu brutăria vom rezolva totul, nu e problemă. Spune-mi ce ai nevoie, îţi trimit bani.

Arsenie a privit cu neîncredere. Fratele Nicoletei e un leneş, nu merită încredere.

Paul a scos din buzunar o cutiuţă roşie şi ia întins-o lui Nicoleta.

Asta e pentru tine, a spus.

Nicoleta a deschis cu grijă. Înăuntru erau cercei aurii cu smaralde, de aceeaşi nuanţă ca ochii ei. Sa uimit şi ii puse imediat. Mulţumesc, Paul! Îţi mulţumesc că miai adus ceva frumos; la Arsenie iam cerut cercei, iar el mia adus doar un ţăran.

Claudia a stat tăcută, fericită. Poate fi că Paul îi va aduce şi ei un cadou cercei sau brăţară sau poate o maşină de spălat. Dar nu a venit niciun dar. Singurul lucru pe care la oferit a fost o promisiune:

Doar pentru scurt timp, Nicoleta. O să iau cu mine pe mama. Dacă vrea, bineînţeles.

Claudia a privit spre fiul ei, nedumerită. Cu tine? Unde? Cum?

Nu ştiu Şi casa?

Casa? Acolo Ştefan va locui, va găsi o nouă soţie. Eu fără tine, mamă, rămân cu dor. Vrei să vii cu mine? Dacă nu-ţi place, te întorci.

Claudia nu ştia ce să creadă. Între viaţa ei, cea de la sat și amintirile cu Vasile, totul părea să se clatine. Dar în faţa ei era fiul pe care îl iubea, cu o viaţă complet diferită. Ce ar fi spus Vasile?

Întro clipă, Claudia a simţit că a zărit chipul lui Vasile la uşă, cu pălăria aplecată şi cu mâinile ruginii strânse la piept.

Ce să te gândeşti, Claudia? Pentru ce lai crescut pe el? Pentru o viaţă mai bună. E timpul să vezi şi tine acea viaţă, să ştii dacă totul a meritat sau nu.

Claudia a zâmbit, a luat o decizie și a răspuns:

De ce să nu plecăm împreună?

În cele din urmă a înţeles că fericirea nu stă în munca grea fără sfârşit, ci în a şti când să laşi să crească şi să înflorească pe cei dragi. Învăţătura ei a devenit clară: nu contează cât de mult îţi oferi, ci cât de mult le permiţi celor pe care îi iubeşti să-şi urmeze propriul drum.

Оцініть статтю
Fiul cel Mic. Poveste.