Când mă roagă să arunci o privire la pisică, căci poate că s-a înfiripat cu vârsta, nu mă uit imediat la animal. Privesc pe cei din jur, pentru că atunci când un animal manifestă un comportament ciudat, de obicei este vorba de cineva din jurul lui.
De data asta m-a chemat vecina, Ana-Maria Popescu. Locuiește la etajul doi al unui bloc de tip comunist, cu pereţii care în iarnă se plâng și se fac de râs de vânt. Mi-a spus:
Acolo e o bunică cu o pisică. Înainte venea cineva să o viziteze, acum doar poștașul. Ea spune că e totul în regulă, dar ar fi bine să arunci o privire Pisica ei se așază în fiecare zi la ora cinci lângă ușă și rămâne nemișcată. Stă așa ore în șir, iar ea pare că nu observă nimic.
Am mers.
Ușa s-a deschis și a ieșit o bătrână micuță, cu părul aranjat îngrijit și cu un cardigan de lână cu nasturi mari. În spatele ei era un dulap cu un set de ceaiuri, o vitrină cu sticluțe de parfum pentru păpuși și un radioul Radio România Actualități, care de zece ani nu mai redă decât un singur post. Aerul mirosea a ciorbă de burtă, mentă și ceva încă neidentificat, dar foarte familiar.
Bună ziua Sunteţi, probabil, doctorul de care am auzit? Intraţi, dar nuvă dezlipiţi pantofii, că e frig.
Sunt veterinar, da. Unde e pisica?
Se rușinează. Sa ascuns sub scaun. E așa: nu îi plac oaspeții, dar pe propriii oamenii îi iubește, chiar dacă trebuie să doarmă pe el. Doar noaptea iese la oameni și la ora cinci
Am notat la ora cinci fără să întreb dacă e dimineață sau seară.
Pisica era sub scaun, roșcată, burticuță, cu cel puțin zece ani. Nasul uscat, mustăţi ca niște antene și în ochi un aer de neînţelegere. Parcă ar fi spus: Cine eşti tu și ce-ai intrat în cuibul meu?
M-am așezat pe un fotoliu umplut cu bumbac, de pe vremuri când încă se coceau în casă, și bătrâna a început să povestească singură:
La ea totul merge pe orar. Dimineaţa mâncăm terci, apoi mă uit la televizor, iar el stă pe pervaz. La ora cinci se așază lângă ușă. Mereu.
De ce la ora cinci?
Pentru că copiii obișnuiau să sune la cinci. Acum nu mai sună, dar el încă așteaptă.
Spui că e în regulă Dar cum eţi voi?
Eu? Am tot ce îmi trebuie. Televizorul funcționează, există ciorbă de burtă. Ce altceva aș vrea?
Pisica a ieșit din sub scaun, nu spre mine, ci spre ușă, a verificat dacă mânerul nu scârțâie și sa așezat pe covor, sprijininduși botul pe un pli cald al cămășii de lână ce parcă nu se curăță niciodată.
Așteaptă, a spus bunica, poate crede că vor veni. Eu nu-l deranjez. Să speră.
În ziua aceea nu i-am dat lecția că pisicile nu așteaptă, ci că se hrănesc de rutină. Nu i-am spus că ar avea nevoie de mai multă activitate, jucării noi și un mediu îmbogățit. Pentru că nu era doar o pisică și nu era doar bătrânețe. Era ceva diferit. Parcă amândoi aveau o conspirație: Stăm aici ca să nu ne dea timp să observăm cum trece viața.
La despărțire, bunica mia zis:
Dacă treci pe aici, intră. Pot să fac o plăcintă. Sau doar să stăm de vorbă. Pisica o va aprecia.
Am încuviințat.
După două săptămâni am trecut prin cartier, transportând o pisică la perfuză după o intervenție. Mam chinuit să-mi amintesc că mă gândesc la bunica mai des decât la jumătate din cunoștințele mele.
Fiecare veterinar are pacienţi la care vrea să se întoarcă nu pentru dramă, ci pentru liniștea celi amintește de o bibliotecă: nu înspăimântă, ci încălzește.
Când am apăsat interfonul, ea nu sa mirat.
Plăcinta nu e gata, dar ceaiul e, a spus ea.
Și intrând, pisica era în același loc, pe același pli. Parcă totul era doar o pauză de respirație.
Acum are și ceas și calendar, a zis ea, dacă dimineața nu miauă, înseamnă luni. Luni mă simt rău.
Nu glumește. Spune lucrurile așa cum sunt.
Înțeleg că bunicii și pisicii îi este noroc să aibă o relație sinceră. El nu promite că totul va merge bine; doar e acolo. Ea nu minte că viața e perfectă; doar îi pune lapte în fiecare dimineață.
Aveam un ceas cu cocoș, a început să povestească, soțul meu la reparat în prima iarnă de când neam căsătorit. Apoi am scos acelele ace, pentru că doare să priveşti timpul când nu ai cu cine săl împarţi.
Acum ceasul stă pe perete, fără ace, dar în fiecare zi la cinci pisica se așază lângă ușă.
Priveam la acel roșcat, leneș, gras budist al covorului și mă gândeam că noi, oamenii, inventăm sisteme întregi ca să ne amintim de lucruri importante. Punem mementouri, semnăm calendare, setăm alarme.
Animalele doar stau și așteaptă, și e destul.
Am întrebat dacă copiii mai sună.
Rar. Sunt buni, doar că au viața lor. Eu am ciorbă, pisică și pe tine, doctor.
Eu nu sunt doctor, doar îmi place să ascult.
Atunci ești mai bun decât un doctor.
Înainte să plec, m-am așezat lângă pisică. Nu sa mișcat, doar coada i sa scuturat ca o antenă. Am atins cămașa; era rece, dar tot își păstra mirosul de viață, nu de tristeţe, ci de aşteptare.
Dacă ar veni cineva? a întrebat brusc bunica.
Dacă ar veni, a răspuns eu.
Atunci pisica va fi prima care observă. E ca un radar. Ieri dimineață aștepta la ușă, iar eu am vărsat ceaiul crezând că e o surpriză, dar era doar vecina.
Am râs amândoi, dar cu râsul oamenilor care nu râdeau de mult.
Când am ieșit, a început să ningă, fulgi pufoși care trosneau delicat. În acel trosnet se auzea un glas: În curând.
Mam întors cu mâinile goale, fără niciun tub de probă. Uneori pacienţii sună nu pentru boală, ci pentru singurătate, și ca veterinar nu vindeci, doar verific dacă ochii încă privesc.
Acelă zi bunica a deschis ușa mai repede decât de obicei.
știam, a spus ea, azi pisica a stat lângă ușă din zori.
Pisica a trecut pe lângă mine ca un obiect din mobilier, sa împodobit lângă dulap și na lătrat.
Știţi, a început, că odinioară dormea lângă piciorul soțului, chiar în cotul genunchiului. Când el a murit, a făcut o pauză tot se așeza acolo. La început am respins, apoi am înțeles că păstrează locul pentru el.
Am băut ceai.
Am găsit un album vechi, cu copii la vile. Vrei să-l vezi? am întrebat. Nu pentru că-mi plac albumele, ci pentru că atunci când cineva scoate amintirile, pare că se curăță pe sine, devine mai transparent.
Pe o poză era soțul în hamac, lângă el pisica. Era aceeași, doar mai roșcată, cu coadă subțire, cu cinci ani mai tânără. Sub poză scria: Vară, tata, Vasile și zmeura. Alături, o fetiță cu împletituri strânse:
Ea e Lena, cea mică. Îi plăcea cel mai mult de pisică. Acum are propriii copii și pisici a continuat bunica dacă ar vedea această poză, cu siguranță ar recunoaște pisica.
Câteva zile mai târziu am primit un telefon. Vocea era tensionată, străină.
Este îmi pare rău, este Petru? Veterinar? Am găsit numărul tău pe frigiderul mamei. Sunt Lena, fiica.
Da, ascult.
Vreau să întreb pisica aceea e Vasile? Mai este la ea?
Da, încă este.
A urmat un șir lung de tăcere.
Doar că am găsit o poză și am realizat că el este singurul care nu a plecat niciodată. Nici la cabană, nici în altă parte.
Da. Și încă se așază lângă ușă.
La cinci?
La cinci.
În weekendul următor bunica nu a deschis imediat ușa. Am început să fiu neliniștit când am auzit clickul încuietorii.
Scuzaţi, mâinile mia tremurat. Am plâns ieri.
Pisica stătea întrun colț, cu un zgardă roșie, nouă, cu fundiță.
Lena a adus. A venit cu fiul ei.
Am făcut o pauză.
Fiul e ca și pisica, a spus bunica, tăcut, doar ascultă, apoi spune: Te voi ține minte pentru totdeauna.
Bunica a plâns din nou, dar de data asta fără durere.
Am plecat mai târziu decât de obicei. Când mam întors, pisica era la fereastră, privind afară, parcă ștind că unii dintre noi trebuie să revină mereu, până când totul devine complet tăcut sau complet cald.
În final am înțeles că adevărata înțelepciune nu stă în câte planuri și mementouri facem, ci în a sta liniștit și a aștepta cu răbdare. Animalele ne învață că, uneori, simpla prezență este tot ce contează și că așteptarea nu este un semn de slăbiciune, ci un act de iubire și încredere în timpul care vine. Acesta este lecția pe care o poartă fiecare dintre noi în inimă.
