12 octombrie 2023 jurnalul meu
Ia, doamnă, să iei plăcintă la fetiță! a exclamat omul ce stătea pe treptele patiseriei de la Bulevardul Unirii, cu haina udă de ploaia fină de dimineață și cu ochii obosiţi. De obicei trecătorii îl lăsau să treacă ca pe o umbră, însă în momentul în care a scos din buzunar câteva bancnote mototolite de 1 și 5 lei și le-a întins spre o mamă ce încurca copilul, parcă s-a oprit toate forfota oraşului.
Fetiţa, pe nume Nicoleta, urlă în hohote pentru o plăcintă cu ciocolată, iar mama, roşie de ruşine și neputinţă, îi şopteşte prin dinţi:
Nu mai avem bani şi nu mergem la patiserie, micuţa avem plăcintă de casă!
Este dureros pentru o mamă să-şi vadă copilul plângând pentru ceva atât de mic, când în adâncul ei ştie că într-o altă epocă acea dorinţă ar fi putut fi împlinită. Dar acum fiecare leu se numără.
Omul, un cerşetor cu barba albă, a privit o clipă. Poate-şi aminteşte de copilăria lui, când şi el avea o mamă ce îi ştergea nasul şi ispunea că totul va fi bine. Poate că a simţit că durerea nu era despre plăcintă, ci despre neputinţă.
Luaţi, doamnă. Să se bucure şi ea puţin. Eu oricum mă descurc.
Femeia a ezitat să refuze, dar mâna lui era fermă şi caldă, parcă nu dădea bani, ci o binecuvântare. Nicoleta sa oprit din plâns şi a privit cu ochii mari, ca pe un uriaș blând coborât dintro poveste.
Mulţumesc a reuşit să murmure mama, cu lacrimile strânse în gât.
Nu mă mulţumiţi pe mine, doamnă. Mulţumiţi-L pe Domnul că ne mai lasă să fim oameni.
Mia pus gluga ruptă peste cap şi mam aşezat înapoi pe trepte, fără să aştept recunoştinţă. Nu am cerut nimic. A fost doar un gest, o fărâmă de lumină întro zi cenuşie.
A doua zi, femeia sa întors cu o cutie de plastic în mână. Nu se grăbea, nu se uita în stânga şi în dreapta să vadă cine o observă. Eu eram pe aceeaşi treaptă, în acelaşi colţ de Bucureşti, cu aceeaşi haină subţire pentru frigul de afară.
Când am zărit-o, am vrut să mă ridic repede, dar ea mia făcut semn:
Stai, nu te ridica. ţiam adus ceva.
Mia pus cutia lângă mine.
Plăcintă am făcut-o ieri. Dar să nu te superi pe mine fetiţa mea e cam mofturoasă. Vrea dulciuri din magazin, nu din casă. Suntem întro perioadă când nu ne permitem mofturi, dar am vrut să-ţi mulţumesc.
Am ridicat privirea. Aveam acei ochi tulburi ai unui om ce a văzut mai multe nopţi decât zile, dar în ei strălucea o lumină caldă.
Mulţumesc, doamnă nu trebuia.
Ba trebuia, a spus ea, apoi, timidă, ca să nu mă rănească: Spune-mi tu cum ai ajuns aici?
Am respirat adânc, miam frecat mâinile, ca şi cum povestea ar ieşi mai uşor când le încălzeşti.
Aşa cum vezi, băutura ma adus. Era prăjitura mea preferată și ma mâncat de viu. Nu mam trezit întro zi pe stradă. Am coborât încet, o treaptă azi, două mâine. Şi când mam uitat în jur nu mai era nimeni.
Am tăcut o clipă.
Dar să ştiţi că nu asta ma trezit. Nu sărăcia, nu frigul, nu foamea.
Întro seară, eram beat criţă şi dormeam pe o bancă în Parcul Herăstrău. Am adormit acolo, ca un sac uitat. Altă persoană, totă beată, sa apropiat şi a început să mă lovească fără motiv. Poate nici nu ştia pe cine loveşte. Poate lovea lumea întreagă. Eu nu mă puteam mișca, prea ameţit. Simţeam doar pumnii şi picioarele, dar nu puteam reacţiona.
Femeia şiși dusese mâna la gură, fără să-şi dea seama.
Doamne
Atunci miam zis, am continuat, că dacă mai beau o dată, nu mai prind primăvara. Că nu are cine să mă caute, nu are cine să plângă pentru mine. Şi mam speriat.
Atâta de tare mam speriat, că bătaia aia cu moartea mia trezit creierul. Ma smuls din mine. De atunci nu mam mai atins de băutură.
Mam uitat la plăcintă, aproape cu sfială.
Să ştiţi, doamnă eu sunt recunoscător că am ajuns pe străzi. Altminteri nu maş fi lăsat. Aici, pe aceste trepte, între oameni ce mă văd sau nu mam trezit la viaţă.
Ea nu a mai putut spune nimic. Sa aşezat lângă mine, pe o treaptă mai jos, la nivelul meu.
Şi eu îţi mulţumesc, am zis încet. Pentru plăcinta de ieri şi pentru lecţia de azi.
Am zâmbit, un zâmbet rar, cald, al unui om ce na uitat să fie om, chiar şi când viaţa ia luat aproape tot.
Închei cu gândul că nu ar trebui să judecăm pe alţii după hainele rupte sau drumul pe care îl străbat. Bunătatea nu se măsoară în bani, iar generozitatea nu ţine de portofel, ci de inimă. Un gest mic poate ridica un om, poate salva o zi și poate vindeca o rană. Lecţia mea: să nu uit niciodată că o mână întinsă poate aprinde o lumină în cele mai întunecate colțuri ale orașului.
