Uiteca, iar pleacă la treabă, chicoti o femeie de la etajul de deasupra, cu glasul atât de șoptit că parcă ar fi o furtună ce se strânge, dar destul de tare încât se aude până la balconul lui Ion în Buiucani.
Uiteca și pe ăla Munteanu toată ziua se arată elegantă, cu rochii și tocuri, parcă ar fi scăpată din revistele de la București. Se presupune că are un susținător care o ține la curent
Cuvintele se rostogoleau pe scara blocului ca pietrele de la stradă, lovind, murdărind, fără să se gândească nimeni la sufletul căzut în urma lor.
Femeile de la parter, cu halatele lor de casă și papucii veșnic prăfuiți, se aplecau la cutia poștală doar ca să poată arunca o privire când ieșea. Se sprijineau de balustradă, își strângeau brațele la piept și priveau ca niște cuțite afilă.
Ai văzuto? Iar pleacă pe tocurile alea
Da, alea nu-s tocuri de cine trăiește din salariu.
Lasă, că știm noi sigur e vreun domn în spate. Așas tinerele, nu mai știu cei rușinea
Și râdeau, clătinând din cap ca niște înțelepte.
Sânziana auzea. O dată, de două ori, de zece ori. De pe un punct încolo cuvintele nu trebuiau rostite tare; le vedea în priviri, în felul cum i se măsura pantoful, geanta, peruca, zâmbetul.
Peruca
Singurul lux pe care ar fi dat oricând să nu-l fi avut.
Cu câteva luni în urmă viața ei se măsura în proiecte, întâlniri și vise. Avea 29 de ani, lucra într-un birou mic de pe Strada Mioriței, dar îi plăcea ce făcea. Visa să își deschidă cândva propria firmă. Avea o viață simplă, dar a ei.
Și apoi, întro zi, telefonul a sunat.
Analizele nu arată bine, trebuie să veniți pentru discuție.
Cuvântul acela cancer a căzut peste ea ca o stâncă. Ia crăpat liniștea, planurile, viitorul.
În câteva săptămâni părul ei lung, de care fusese mereu mândră, a început să cadă șuvițășișuviță în chiuvetă. O strângea în palmă și plângea în tăcere, ca și cum ar fi pierdut bucăți din sine.
Întro dimineață sa privit în oglindă și șia tăiat tot părul rămas, ca să nu vadă cum se scurge treptat. A plâns. Și apoi sa ridicat.
Mama ei, cu ochii umflați de lacrimi, ia cumpărat o perucă.
Să nu te simți goală, draga mea să nu te doare așa când te uiți în oglindă
Sânziana a pus peruca pe cap, cu mâinile tremurând. Sa privit lung. Nu mai era ea de dinainte, dar nici nu era doar o bolnavă. Era o femeie care, disperată, încerca să se agațe de normal.
Și atunci a decis:
Dacă tot duci războiul ăsta, măcar să te îmbraci frumos la fiecare bătălie. Nu pentru vecini. Nu pentru un el misterios. Pentru ea.
Șiși scos rochiile din dulap, tocurile pe care lepurtă doar la ocazii și hotărî că fiecare ieșire din casă fie la tratament, fie la o simplă plimbare prin Parcul Valea Morii să fie momentul ei de demnitate.
Dacă trupul meu se luptă, sufletul nu trebuie să stea în pijamă, își spunea.
În ziua aceea, când vecinele fredonau bârfe pe scara blocului, ea cobora încet, cu pași siguri. Rochie neagră, simplă. Tocuri. Geantă. Peruca aranjată impecabil. Ruj discret, dar prezent semn că nu se lăsa doborâtă.
Când a trecut pe lângă ele, a simțit privirile ca niște ace în ceafă.
Iaca, iar pleacă la treabă, chicoti una, suficient de încet ca să pară șoptit, dar destul de tare ca să se audă.
Sânziana sa oprit pe treaptă. Putea să tacă, ca de atâtea ori. Putea să zâmbească fals și să meargă mai departe. Dar boala o învățase că viața e prea scurtă ca să lași nedreptatea să te calce în picioare.
Sa întors spre ele, cu un zâmbet obosit, dar ferm.
Știți aveți dreptate. Am un sponsor. De fapt, am mai mulți.
Femeile ridică din sprâncene.
Bolile, chimioterapia, nopțile nedormite ele mă sponsorizează. Mau învățat că fiecare zi în care pot să pun rimel, să-mi pun tocuri și să ies din casă e o victorie. Nu ies ca să mă vadă altcineva. Ies ca să mă văd eu, să nu mă pierd pe mine.
Se făcu liniște.
Peruca asta, de exemplu, zise ea, atingânduși ușor părul. Nu e firimitură. E scut. Ca să pot merge pe stradă fără să vadă toată lumea boala înainte să mă vadă pe mine.
Înghiți în sec.
Și, da poate par prea aranjată pentru gustul cuiva. Dar știți ce e interesant? Când stai ore întregi în spital, începi să apreciezi lucruri mărunte: un ruj, o rochie, un pantof. Asta îmi aduce aminte că sunt vie. Nu întreținută. Vie.
Vecinele își coborâ revizuirile.
Culmea, acum se uitau la podea de parcă gresia ar fi fost brusc foarte importantă.
Una dintre ele, cea mai bătrână, își ridică glasul.
Mamă noi nu știam
Știu, spuse Sânziana simplu. De asta vă și zic. Nu știi niciodată ce poveste are omul pe carel judeci la prima vedere. Poate data viitoare întrebaţi Ești bine? înainte de Cu cine umblă?. Că uneori nu umblăm cu nimeni umblăm doar cu moartea de mână și încercăm so păcălim o zi.
Zâmbi, nu victorios, ci trist.
O zi bună să aveți. Să fiţi sănătoase. Din tot sufletul vă doresc asta.
Și continuă să coboare scările, fiecare pas sunând a demnitate, nu a sfidare.
Când a ieșit în fața blocului, șiși ridică capul sus. Aerul ise părea mai rece, dar mai curat. Deschise telefonul. Un mesaj de la medic: Analizele de azi arată puțin mai bine. Continuăm.
Pe buzele ei apăru un zâmbet mic, dar adevărat.
Nu știa ce va fi mâine, peste o lună sau un an. Știa doar că, atâta timp cât poate să iasă pe ușă elegantă, încă luptă.
Și poate, întro zi, vecinele vor înțelege că nu toate femeile aranjate sunt întreținute. Unele sunt doar întreținute în viață de curajul lor.
Până atunci, Sânziana a ales săși poarte peruca, rochiile și tocurile ca pe o coroană invizibilă: nu de regină, ci de supraviețuitoare.
Data viitoare când ești gata să arăți cu degetul, puneți palma pe inimă și întreabăte: dacă ar fi povestea mea, aș vrea să fiu judecat așa?
