Miracolul Lenuţei
Lenuţa trăia de o lună în căminul pentru copii din Iaşi.
Venise acolo după ce bunica, cu care locuiseră cât îşi aducea aminte, murise. Mama nui mai revenea în amintiri.
Bunica ia spus că mama a plecat departe şi nu se va întoarce, aşa că Lenuţa o numea pe bunica mama şi se străduia să crească repede, căci bunica îi zâmbea mereu:
Când vei fi mare, vom ține casă împreună.
Aşa că Lenuţa, în puterea ei de cinci ani, spăla vasele, mătură podelele şi se simțea de tot mare.
Când bunica sa îmbolnăvit și a sosit ambulanţa, a apărut o mătușă necunoscută, a luat-o pe Lenuţa și a duso în cămin.
Însă Lenuţa a găsit în cămin multe copii, bunicuţi drăgălaşi și îngrijitoare blânde. Totuși îi era dor de casă, de pisica Misu și de câinele Bobi, de mirosul plăcut al prăjiturilor de la bunica și de căldura ei. Credea că se va întâmpla un miracol, că o ușă se va deschide, iar bunica va păși înăuntru, zâmbind:
Hai, micuța mea, să plecăm acasă, că Misu te așteaptă cu dor!
Dar îngrijitoarea Nicoleta ia explicat că bunica a plecat spre cer și că nu se va mai întoarce. Lenuţa a înțeles, totuşi a rămas cu credința în minuni.
Bunica îi șoptea mereu că minunile se întâmplă dacă le crezi cu adevărat. Totul îl numea miracol. Când vecina, mătușa Vasilica, venea în vizită, aducea fie o bomboană, fie niște colaci, fie o jucărie. Atunci bunica spunea:
Vezi, Lenuţa, ce miracol este bunătatea oamenilor!
Lenuţa a gravat acea lecție în inimă. Când Nicoleta îi dădea o bomboană, Lenuţa îi săruta obrazul și îi spunea:
Mulțumesc, Nicoleta, pentru miracolul tău.
Nicoleta îi răspundea cu un sărut pe frunte:
Ești miracolul nostru!
Au trecut șase luni. Sărbătorile de iarnă se apropiau. Lenuţa, cu ceilalţi copii, tăia fulgi de nea din hârtie și împodobea bradul de Crăciun. Toți zâmbeau și se bucurau.
Întro seară, Nicoleta a chemat Lenuţa lângă ea și, cu vocea în şoaptă, ia spus:
Anul Nou aduce minuni. Scrie pe o hârtie ce îţi doreşti cu adevărat şi puneo sub pernă; se va împlini.
Lenuţa a luat o felicitare veche pe care o găsise la bunica, a scris pe ea Vreau acasă și, în loc să o pună sub pernă, a introdus-o în buzunarul ursului de pluș pe care îl dăruise mătușa Vasilica.
Cel mai important, spunea bunica, e să vrei cu ardoare și să crezi.
Lenuţa a crezut.
Miracolul nu venise, iar Lenuţa se mira că, în ciuda credinţei sale sincere, nimic nu se întâmpla. Dar în april, în miez de zi, sub un soare de primăvară, sa întâmplat.
Lenuţa stătea pe pervaz și privea curtea, unde bunicul curățător, Ion, mătură aleile. Deodată a intrat agitată Nicoleta:
Lenuţa, directorul ne cheamă la birou.
Lenuţa a sărit jos și a întrebat:
Am greșit ceva?
Nu, lumina mea, nu! Hai, că vin oamenii să ne vadă! a răspuns Nicoleta, aranjândui bretonul.
Lenuţa a tresărit:
Cine?
Hai să vedem, a zis îngrijitoarea, luând-o de mână.
În biroul directoarei, Ana Petrovna, Lenuţa a zărit imediat pe mătușa Vasilica.
Vasilica! a strigat și a alergat spre ea, cu brațele deschise.
Mătușa Vasilica a îmbrățișat-o și ia spus:
Lenuţa, micuţa mea, venim acasă!
Oare chiar? a întrebat cu ochii mari.
Desigur, și cu drag! a șters cu palma lacrimile, zâmbind.
A aşezat-o pe un fotoliu și a continuat, tremurând de emoție:
Vom locui împreună. Unchiul Vasile te aşteaptă. Vei fi fiica noastră. Eşti de acord?
Lenuţa a îmbrăţiat strâns pe Vasilica și a sărit în braţele ei. Desigur că era de acord; o iubea pe Vasilica și pe unchiul Vasile ca pe proprii părinţi, îi consideră pe bunica și pe aceştia ca pe familia ei.
În ziua următoare, Lenuţa și Vasilica au pornit spre casă. În faţa căminului, oamenii le făcuseră cu mâna, iar un taxi le aştepta.
Nicoleta a șters cu un batist lacrimile și a zâmbit.
Lenuţa a luat ursulețul de pluș și a alergat spre Nicoleta:
Mulțumesc, Nicoleta, că mi-ai arătat cum să-mi formulez dorinţa de Anul Nou!
A scos felicitarea pliată, iar Nicoleta a desfăcut-o și a citit cu glas tare: VREAU ACASĂ.
Nicoleta a îmbrăţişat-o, ia sărutat fruntea și a spus:
Vezi, ţi-am zis că minuni se întâmplă dacă le crezi cu adevărat!
