Dragă jurnal,
Am împlinit șaisprezece ani când am aflat că Sorina, fata de care eram nebun și cu care ieșeam de un an, era însărcinată. Era colegă de clasă, iar vestea ne-a înspăimântat pe amândoi, așa că am ținut totul în secret, departe de ochii părinților. Când aceștia au aflat, au izbucnit în furie. Familia noastră era considerată model: eram singura fiică a părinților și Sorina era unul dintre puținii băieți de seamă din liceul din Iași, amândoi cu note excelente și visuri mari la universitate.
Fiind minori, deciziile ne-au fost luate de adulți. Părinții noștri neamenințau că un copil ar strica planurile de studii și de carieră. Așa că mama Sorinei a forțat o intervenție de întrerupere a sarcinii. Era încă în termenul legal și totul a decurs fără complicații. După aceea ne-am întors la viața obișnuită: am terminat liceul, am intrat la facultate și, la un an după absolvire, ne-am căsătorit fără să ne oprească părinții.
Apoi a venit o nouă sarcină, iar bucuria ne-a umplut casele. Din păcate, în luna a șasea am început să sângerez abundent. Copilul s-a născut cu o greutate de doar unu şi jumătate de kilogram și, la trei ore de la naștere, a părăsit lumea. Complicațiile au fost prea grave; medicii nu au reușit să oprească sângerarea și au fost nevoiți să-mi scoată uterul. De atunci nu voi mai putea avea copii.
Mama Sorinei a venit la spital, cu ochii înlăcrimați, și mi-a mărturisit că regretă că, cu ani în urmă, m-a obligat să fac o intervenție atât de dureroasă. Regretele ei nu pot alina durerea mea. Trecutul nu se poate rescrie, iar greșelile nu se pot repara. Acum, fără posibilitatea de a deveni părinte, nu știu dacă eu și Sorina vom reuși să menținem căsnicia și să găsim fericirea în altă formă.
Îmi dau seama că viața nu oferă mereu al doilea răspuns la întrebări. Lecția pe care o port cu mine este să nu lăsăm frica să ne decidă destinele și să ne respectăm propriile împliniri, chiar dacă drumul este plin de obstacole.
