Jurnal, 11 octombrie 2023
Mă trezesc înaintea ceasului de alarmă, cu mult înainte ca telefonul să înceapă să vibreze. La 42 de ani corpul meu îmi trage somnul la șase dimineața, și în weekend nu fac excepție. Stau întinsă și privesc pătratul încețoșat al ferestrei, dincolo de care cerul iernii se întinde cenușiu deasupra blocurilor cu nouă etaje din cartierul Bârladului. Ascult casele în jurul meu.
Blocul își poartă zgomotul obosit, familiar ca respirația mea. Undeva se închide o ușă, altcineva se scormonește pe scară, de sus se aude șuierul unui mingiuț de fotbal ce lovește podeaua. Țeava din perete suspină și mârâie. Tot ce aud devine la fel de cunoscut ca bătăile inimii mele. Știu cine merge la muncă la ce oră, cine aprinde muzica și cine se ceartă cu câinele din curte.
Mă numesc Nicoleta. Locuiesc într-un apartament cu două camere, la etajul cincilea, în același bloc în care am crescut. Inițial cu părinții, apoi cu soțul și cu fiul, iar acum, de trei ani, aproape singură. Soțul a plecat la o colegă din contabilitate, iar fiul studiază la un liceu tehnic din cartierul vecin, uneori stă la mine, alteori la prieteni. Apăratul apartament are doar lucruri de bază: un sofă vechi, un dulap încorporat, o mobilieră de bucătărie cumpărată în rate și o chiuvetă cu farfurii încă murdare.
Lucrez ca infirmieră șefă la policlinica orașului. Drumul spre serviciu implică două stații de autobuz sau o plimbare de cincisprezece minute pe străzi alunecoase. Îmi place să mă plimb dimineața prin curțile încă goale, când oamenii ies din blocuri în paltoane călduroase, cu sacoșe și termosuri. Micuțul oraș trăiește încet. Toată lumea se cunoaște sau cel puțin crede că se cunoaște.
Rutina se repetă și la policlinică. Cunosc pacienții de la capul până la coadă: cine pretinde boală pentru concediu, cine se teme de analize, cine vine cu plângeri la doctor și cine nu își permite să întrebe din nou. Vorbesc calm, conving, uneori dau o replică fermă. Încrederea lor îmi dă un sentiment de utilitate, dar seara, când mă întorc acasă, sunt epuizată, mă așez la masa din bucătărie, pun ibricul pe aragaz și privesc prin fereastră spre curtea întunecată, unde felinare pâlpâie.
Regulile orașului sunt simple: nu te arăta, nu te amesteca în treburile altora. Fiecare are familia lui, să se descurce singur am auzit asta de mică. Vecina de deasupra suprima un soț alcoolic până când a murit de inimă. În blocul de lângă, un bărbat striga la mamă atât de tare încât se auzea în curte, iar toți dădeau din cap. Poliția rar era chemată nu e obișnuit.
Primele urlete le-am auzit în toamna târzie, la ora cinci, când era deja întuneric. Stăteam în bucătărie cu o ceașcă de ceai, derulam știrile pe telefon și am prins o voce înaltă din apartamentul vecin:
Mai încet, copilul doarme!
Bărbatul a răspuns prin dinți, incomprehensibil. A urmat un zgomot aspru, ca și cum ceva greu ar fi lovit peretele. Inima mi-a bătut în ritm accelerat. Cunosc familia doar din față: o tânără cu un băiețel de cinci ani și un bărbat înalt, cu umerii largi, mereu în geacă de muncă și cu geantă. S-au mutat aici cu șase luni în urmă, s-au salutat la scară și au schimbat câteva vorbe despre liftul care se blochează. Și asta a fost tot.
Urla s-a stins la fel de brusc. Am rămas puțin, ascultând tăcerea. Am încercat să revin la știri, dar literele se învârtau. În mintea mea s-au amestecat fraze din policlinică: Bate, dar nu lovește, Își dă vina pe ea, În familia altuia, e întuneric. Am stins lumina și m-am dus în cameră, am pornit televizorul la volum mare așa mă obișnuiam.
A doua săptămână am dat peste vecina pe scara apartamentului. Ieșea cu un sac de gunoi, fața îi era palidă, sub ochiul stâng o umbră galben-albastră, semn de somn insuficient. Părul îi era prins într-un coc dezordonat, iar băiatul o ținea de geacă și trântă fermoarul.
Bună dimineața i-am spus, oprindu-mă la umbra de sub ochi.
Salut a răspuns ea, întorcându-și fața puțin spre mine.
Mă simțeam uscată în gura. Am vrut să întreb: Este el?, dar cuvântul a rămas blocat. În loc de asta i-am zâmbit timid băiatului:
Cum te cheamă?
Sergiu a mormăit, ascunzându-se în spatele mamei.
Sunteți noi, nu? am întrebat, știind deja răspunsul.
Da, am venit vara trecută a forțat un zâmbet Anca, cu o voce ca prin vată. Eu sunt Anca.
Am încuviințat și i-am lăsat să treacă. Pe scară mirosea varză murată și detergent. Ușa liftului s-a deschis cu scrâșnetul obișnuit, Anca a intrat, Sergiu în spatele ei, și au coborât.
În aceeași seară urla din nou, de data aceasta și mai tare. Un bărbat striga, apoi se auzea și plânsul unei fete, apoi țipătul fin al copilului. Stăteam pe canapea cu o carte în mână, dar nu citeam. În piept mi s-a strâns, mâinile mi s-au înmuiat. M-am ridicat, m-am sprijinit de perete și am ascultat fragmentele:
ți-am spus că
Eu nu am luat
Minciună, nenorocită
Un zgomot surd a izbucnit. Sergiu a țipat, apoi plânsul s-a oprit brusc, ca și cum cineva l-ar fi acoperit cu o pernă.
M-am retras de perete. Gândul la chemarea poliției mi-a strecurat în minte, dar mâna s-a oprit la telefon. Dacă vin și îl întreabă cine a sunat? Mă temeam de răzbunare. Bărbatul era puternic, furios. Nu eram singură, fiul nu stătea acasă. Poate ar fi fost doar o ceartă și s-ar fi împăcat.
Am rulat prin cameră, ca un animal în colivie. Țipetele au urcat și au scăzut, apoi s-a auzit pașii grei pe scară și ușa s-a închis. Eu nu am sunat.
A doua zi, la policlinică, ascultam convorbiri ale colegilor. Două asistente vorbeau despre o agresiune dintr-un cartier învecinat, unde un bărbat a bătut soția până a ajuns la terapie intensivă. O tânără infirmieră spunea că vecina e vinovată, suportă. Eu am injectat și am completat fișele, fără să pot vorbi.
Seara am sunat la sora mea din zona rezidențială a orașului.
Avem zgomote în bloc am început, vocea tremurând. Se ceartă, copilul e mic.
Și ce? Ce vrei să faci? a zis ea, suspinând. Nu te băga în treburile altora. Ți s-a spus de la mică: Nu te-mbie în viața altora.
Mă gândeam să chem poliția, am mărturisit.
Nasol, nu te-mbrogă, nu e bine. E periculos. Bărbatul ar putea veni la tine, să te amenințe. Un vecin a chemat și a ajuns în tribunal pentru calomnie. Vrei așa? mi-a spus.
M-am împotmolit. O vală de neputință și furie mi-a străbătut pieptul. Sora a continuat:
Dacă ea vrea să plece, o va face. Nu poți salva o familie.
Am stat pe bucătărie în întuneric. Din scară se auzeau pași, urcători și coborători. Blocul respira prin pereții subțiri, parcă ar fi auzit și gândurile: Nu te-mbie, Stai în tăcere, Trăiește-ți viața.
Grefele vecinilor au devenit un ritual săptămânal. Nu în fiecare zi, dar de câte ori se auzea un strigăt, la fel de tare, toți întorceau capul. Unii aprindeau televizorul mai tare, alții își grăbeau pașii pe scară. Nimeni nu vorbea.
Într-o seară, la intrare, am găsit-o pe Anca căutând cheia în geantă. Pe gât avea un fular, dar sub el se vedea o bandă roșiatică ce cobora la guler.
Ți-a frig? am întrebat.
Da, doar că a zâmbit stânjenită. Sergiu de la grădiniță a prins răceală din nou.
Și soțul tău? am scos din gură, fără să mă gândesc.
Anca a stat în gând, apoi a răspuns scurt: E la lucru, face ture de pază.
Știam că nu e adevărat. Ieri, târziu, am auzit vocea lui prin perete, pași grei pe hol. Am tăcut.
Dacă trebuie am început, dar am rămas fără cuvinte.
Mulțumesc, a zis ea încet, parcă înțelegând. A găsit cheia și a plecat.
Noaptea următoare, un țipăt strident m-a trezit. Bărbatul striga:
Cât poți să lucrezi, nu? Eu muncesc și tu stai ca o regină! Unde-s banii?
Nu am luat, a răspuns Anca. Poate tu ai cheltuit
Un alt zgomot, apoi un alt lovitură. Sergiu a început să țipe. Am luat telefonul și am format 112. Degetele mi s-au clătinat.
Serviciul de urgență, ascult.
La blocul 5, apartament 34, vecinii se ceartă, bărbatul lovește soția, copilul e mic.
Operatorul a cerut adresa, numele, a zis că o echipă este în drum. Am pus dopul și am stat în mijlocul camerei, fără să pot respira. Pereții păreau și mai subțiri, fiecare vibrație ajungea la mine.
După douăzeci de minute, sirena a ecou în curtea blocului. Pași grei au răsunat pe scară. Doi polițiști în uniformă au bătut la ușa vecinului. Urlați se stinseseră, rămâneau doar șoapte.
Deschideți, poliția a strigat unul.
Ușa a scârțâit. Bărbatul a apărut în prag, obrajii roșii, maxila tensionată.
Ce sa întâmplat? a întrebat polițistul.
Nimic a răspuns cu voce groasă. Am certat, e totul.
Vecinii se plâng de zgomot a intervenit al doilea. Soția e acasă?
Un șuier de glas a venit din interior: Eu sunt aici.
Te bate cine? a întrebat polițistul.
Nu a zis ea rapid. Ne certăm, ca oricând.
Am simțit cum inima îmi strânge tot ce mai rămâne. Răspunsul ei, de parcă ar fi fost un pumn în stomac. Polițiștii au notat în caiet, au făcut o observație verbală și au plecat. Pașii lor sau stins pe scară, iar bărbatul a închis brusc ușa.
În acea seară, soneria a bătut din nou. M-am înfășurat în halat, am deschis ochiul de la ușă și am văzut un alt vecin, fața roșie, ochii strânși.
Deschide, vorbim a zis el, parcă știa că îl privesc.
Am rămas nemișcată, cu inima bătând în gât. S-a apropiat, buzele i sau arcuit.
Crezi că nu știu cine a sunat? a șoptit. Aici sunt doar două apartamente. Nu-ți face griji, vorbim.
A plecat, lăsând în urmă ușa bătută cu putere. Am căzut pe scaunul de pe hol, tremurând.
A doua zi, la muncă, am simțit priviri mai lungi, șoptite în secția de înregistrări: Am auzit că la bloc a venit poliția. Răspunsurile erau la fel de reci.
În pauza de prânz, șefă infirmieră, o femeie de cincizeci de ani cu păr prins ascuns, mia cerut să stau puțin în birou.
Am primit o plângere că că faci scandal în apartamentul tău, a început, fără să mă privească în ochi. Ce scandal?
Am sunat la poliție pentru că bărbatul lovește soția am răspuns cu voce tremurată.
Înțeleg, dar ești medic. Imaginea noastră e deja fragilă, nu avem nevoie de bârfe. Avem reduceri și orice reclamație e un motiv de concediere.
MiNicoleta, privind în gol spre fereastră, a înțeles că singura cale de a-și recâștiga liniștea era să se încreadă în propria putere și să nu mai lase umbrele vecinilor să-i întunece viața.
