Plecam din Bacău în zorii de iulie, când drumul încă nu era înghesuit de camioane și hanurile de la marginea drumului abia așezau meniurile din plastic pe mese.
Eu, Ana Popescu, stăteam la volanul Daciei mele Logan, strângând cu putere volanul, de parcă mașina ar fi putut să se răzgândească și să întoarcă. În șezutul din față se așezase prietena mea, Doina Ionescu, cu un termos de cafea și un săculeț de sandvișuri la picioare. În porta lunetă clopoțea tabletele pentru tensiune, lângă ele erau actele mașinii și fișa de diagnoză proaspătă.
Ești sigură că poţi conduce? întrebă Doina, reglând centura. Dacă apare ceva, pot să iau eu volanul.
Deocamdată sunt bine, răspund eu, apăsând ușor acceleratorul. Și, cu acel burnout al tău, glumeam, ți-ai spus că nu trebuie să te forțezi prea mult.
Doina ridică din ochi, dar nu se supără.
Nu e vorba de o fractură, ci de sistemul nervos, spuse ea. Și, de fapt, psihologul a zis că schimbarea mediului e benefică. Deci, în mod oficial, sunt în terapie.
Cuvântul psiholog îmi părea încă ciudat. Abia de curând învățasem să rostesc divorț fără să mă împiedic. Douăzeci de ani de căsnicie s-au spart după un singur lovit de ciocan al judecătorului pe birou, și acum mă aflam pe DN2 alături de o prietenă de la facultate, încercând să nu mă gândesc că acasă nu mă așteaptă nimeni.
Unde mergem în final? întrebă Doina. Nu am prins încă planul tău sau te-ai lăsat pe mâna sorții?
Un plan vag, răspund eu, ridicând din umeri. Iași, apoi Suceava, să ne oprim la verișoara mea. După aceea vedem cum ne simțim. Uite harta, arăt spre atlasul strâns între scaune. Nu sunt fană a programelor stricte, aș vrea doar…
Nu am terminat fraza. Doina înțelegea ce se ascunde în spatele cuvântului doar. Să ieși din apartamentul în care fiecare obiect îmi amintește de fostul soț. Să te convingi că viața nu sa terminat la ușa primăriei.
Vreau un aer nou, încheie ea blând. Și să nu mai tremur de fiecare email de la birou.
Doina părăsise agenția de publicitate acum trei luni. Până atunci nopțea o petrecea în birou, certânduse cu clienții și scriind strategii pentru branduri pe care le găsea complet indiferente. Întro zi a realizat că, în drumul spre muncă, începea să sufere, iar seara plângea fără motiv. Medicul a diagnosticat un burnout, i-a dat concediu medical și ia sugerat să-și regândească stilul de viață.
Ești sigură că nu e o fugă? am întrebat eu la telefon.
Ce ar fi dacă ar fi? răspunse Doina. Poate chiar am nevoie de o fugă acum.
Așa sa născut ideea călătoriei pe drum. Doina își dorea libertate, spontaneitate, drumuri nesfârșite. Eu, program definite, opriri clare și stații de benzină cu toalete curate. Am convenit să încercăm să le îmbinăm.
Pe geam treceau câmpuri verzi, sate izolate, semne cu Mâncare de casă și Mici la grătar. Radioul trosnea, alternând șansona cu știri. Mă surprindeam că îmi place să conduc simplu. Drumul îmi smulgea din minte sfârșiturile certurilor din instanță și convorbirile cu copiii adulți pe videocall.
Hai să punem muzică mai veselă, ceru Doina. Că altfel intră încep știrile și dispare tot.
Am schimbat postul. A început un cântec pop vechi, cel cu care dansam la balul de absolvire. Doina izbucni în râs și, fără rezerve, începu să fredoneze. Simțeam cum în mine ceva se dezghea.
La prânz ne oprim la un han cu semnul de Căsuța. Înăuntru mirosea cartofi prăjiți și ciorbă. În spatele tejghelei, o femeie în șorț ștergea paharele. Afară, la parcare, două camioane și câteva mașini personale așteptau.
Dăm borș și sarmale, declară Doina cu încredere. Și ceai în ceainic.
Eu doar o salată și supă, adaug eu. Și tot la volan.
Ne așezăm lângă fereastră. Doina întinse pe masă hârtii cu trasee, un carnet pentru impresii și un pix.
Ascultă, spuse ea, să facem așa: o zi merg pe planul tău cu cazare la rude, a doua zi pe al meu, la întâmplare. Dacă vedem un lac, ocolim. Dacă apare un afiș cu un muzeu de ciuperci, mergem acolo.
Îmi încruntai sprâncenele.
Nu-mi place la întâmplare. Apoi am putea să cădem întro gură fără hoteluri.
Hai să vedem, zâmbi Doina. Poate în acea gaură găsim cel mai bun cozonac din viață.
Zăbiam să răspund când ne aduseseră mâncarea. Am lăsat discuția și am început să ciuguleam sarmaua cu furculița. Gândul îmi era că nu e un conflict, ci ciocnirea a două stiluri de viață. Eu construisem o casă, economisam pentru renovare și țineam de stabilitate. Doina sălta dintrun loc în altul, schimba joburi, orașe, bărbați.
După masă reluam drumul. Soarele urca, interiorul mașinii se încălzea. Am deschis puțin geamul și am simțit un flux cald pe obraz. Drumul curgea lin, cu puține depășiri și posturi de poliție rare.
Uite, zise brusc Doina arătând înainte. Se pare că e un indicator spre Lacul Roșu. Stațiune lacul Roșu. Intrăm să ne bălăcim?
Mai avem două ore până la Iași, răspund eu. Am promis verișoarei să ajung seara.
Poți să o suni și să îi spui că întârziem. Nu suntem la serviciu, ci în concediu.
Mâinile îmi strânseră volanul. Ma iritat atitudinea lejeră față de planurile mele.
Oamenii ne așteaptă. Nu e civilizat.
Dar ce e civilizat să trăiești după un program care nu țise potrivește? întrebă Doina încet.
Cuvintele ei miau atins fibra sensibilă. Am rămas tăcută. Indicatorul rămase în urmă.
La jumătate de oră, pe șosea începu lucrul la reparații. Traficul se limita la un singur sens, iar o coadă de mașini se întindea în față. Asfaltul era tăiat, roțile săltau peste denivelări.
Redu viteza, spuse Doina. Aici parcă sunt gropi.
Văd, răspund eu.
Da, vedeam. Gândurile îmi rămâneau la cuvintele ei: Programul care nu țise potrivește. Ce program ar trebui să am acum? Să locuiesc singură întrun apartament cu trei camere? Sau să închiriez ceva mai mic? Să reîntorc la vechiul job de contabilă sau să risc întrun domeniu nou?
În față, un camion de pietriș arunca pietricele pe șasiu. Am încercat să-l depășesc, deși zona era încă în lucru.
Nu acum, avertiză Doina, observând că am pornit semnalul. Aici nu e marcată banda.
Merge cu patruzeci, nu o să ajungem în nici o parte până noaptea.
Am intrat pe banda opusă. În depărtare aparu farurile, dar distanța părea suficientă. Am apăsat pedala. Mașina accelera, depășind camionul, și în acel moment roata dreaptă lovește o gropă adâncă.
Impactul a fost brusc, mașina sa înclinat. Am corectat volanul, dar se auzi un pocnet puternic și Dacia se aruncă spre dreapta. Am strâns volanul, încercând să mențin drumul, frânând în același timp. Inima îmi bătea în gât. Camionul era deja în spate, mașina din sens opus a încetinit, clipind farurile.
Ne oprim pe marginea drumului. Pentru câteva secunde am rămas în tăcere, respirând greu.
Suntem în viață? întrebă eu, răgușind.
Parcă șina, răspunse Doina, eliberând centura. Hai să vedem ce e cu roata.
Am coborât. Soarele a lovit fața. În dreapta se întindea un câmp, în stânga o brazdă cu mașini lente. Roata din față dreaptă avea cauciucul rupt aproape până la jantă.
Sa stricat, constată Doina. Ai roată de rezervă?
Da, deschid portbagajul, arunc pungile și scot cricul, cheia și roata de rezervă. Mâinile îmi tremurau.
Lasă, eu mă ocup, spuse ea. Am ceva experiență.
Eu o fac, insistam, încăpățânată.
Am ridicat cricul, încercând să ridic mașina. Asfaltul era inegal, cricul sa mișcat puțin. Am exclamat, o picătură de sudoare a curs pe spate.
Doina privea tăcută, apoi se apropie.
Nat, serios, lasămi eu. Ești tensionată.
Ești tensionată pentru că mă distragi cu vorbele tale, izbucni eu. Să ocolim, să sunăm, să nu ne gândim la bunele maniere.
Nu te-am forțat să depășești, răspunse calm Doina. A fost decizia ta.
Desigur, a mea. Totul e al meu. Divorțul, roata străpătată, viața pe care am stricat-o singură.
Cuvintele miieșiseră ca un strigăt. Mașinile trecând se întorceau, Doina își strânse buzele.
Nu trebuie să porți totul singură, spuse ea. Nici roata, nici viața.
Ușor de zis pentru cineva ce a trăit mereu așa, răspunși eu. Ai putut să-ți lași slujba, că știai că vei găsi alta. Ai părăsit un bărbat pentru că știi că vei întâlni pe altul. Eu
Mizăcea în minte bucătăria unde fostul soț aduna bagajele în valiză. Fața lui obosită, încercările mele de a-l ține, promisiunile: Voi schimba tot. Nimic nu sa schimbat.
Și tu? întrebă Doina blând.
Eu mereu am gândit la ce e convenabil pentru toată lumea. Copiii, soțul, șeful. Acum, când toți sau despărțit, nu știu ce vreau pentru mine, decât să ajung la Iași conform planului.
Doina oftează, se așază pe genunchi lângă roată și verifică cricul.
Hai așa, spune ea. Schimbăm roata împreună, apoi mergem la cel mai apropiat service, verificăm celelalte pneuri și apoi decidăm unde mergem. Fără țipete, fără acuzații.
Tu voiai libertate, răspund eu cu amar. Iată libertatea: stăm pe marginea drumului cu roata străpătată.
Libertatea nu e când totul curge lin, replică Doina. E când poți alege cum reacționezi la ce nu merge bine.
Cuvintele ei aveau tonul unui învățător, iar eu simțeam iritație, dar și ușurare că, în ciuda tensiunii, Doina prelua cheia și începea să desfațoare șuruburile.
Am schimbat roata în tăcere. Mașinarii trecători claxoneau uneori în semn de sprijin. Un bărbat sa oprit și a întrebat dacă avem nevoie de ajutor; Doina mulțumi și spuse că se descurcă.
Când totul fu gata, ne așezăm în mașină. Eu rămân câteva secunde fără să pornesc motorul.
Ai dreptate, murmuri eu. Decizia a fost a mea. Aproape că ne-am pierdut.
Dar nu am pierdut, răspunse Doina. Suntem vii, mașina merge. E deja ceva.
Eu înghitesc. Mie frică să conduc acum.
Doina mă privește intens.
Lasă-mă să preiau volanul, propune ea. Am permis de conducere și experiență. Tu poți să te odihnești.
Ezit, că mașina era pentru mine un punct de sprijin. Am economisit pentru ea, am luat credit, am făcut toate inspecțiile. Să dau volanul înapoi însemna să recunosc că nu am totul sub control.
Bine, zic în sfârșit. Dar numai până la service.
Schimbăm locurile. Doina-și ia volanul cu încredere. Eu privesc drumul din alt unghi și simt cum tensiunea se liniștește, lăsând loc oboselii.
După douăzeci de minute zărim un semn Service auto, han, motel. Devirăm pe ieșire. Un mic service, câteva boxe, lângă ele o clădire cu semnul Cafenea Călinul.
Mecanicul, un bărbat de aproximativ cincizeci de ani, examinează roata străpătată și clatină din cap.
Nu se poate repara, spune. Cauciucul e vechi, are oCu roata nouă pe ax, am pornit din nou pe drumul șerpuit, lăsând în urmă griji și învățând că, uneori, libertatea înseamnă să accepţi că nu poţi controla totul, dar poţi alege să mergi mai departe.
