Banca pentru doi: O poveste despre prietenie târzie, singurătate și curajul de-a te apropia din nou – între aleile unui cartier de la noi, cu doamna Nadie și nea Ștefan, între magazine, policlinici și o bancă din fața blocului

Băi, să-ți spun o poveste Parcă ar fi scrisă despre oamenii noștri de cartier din Chișinău sau poate din Bacău, la fel de bine. Era într-o primăvară de-asta cam încăpățânată, zăpada abia se topise, dar pe aleile din parcul mic din centru încă mai găseai fâșii de nisip și noroi, chiar dacă soarele deja încerca să încălzească tălpile. Irina Dumitrașcu mergea încet, ținând strâns de sacoșa cu cumpărături, la fel ca orice pensionară grijulie. Se uita atent la fiecare denivelare, la fiecare pietricică nu că ar fi fost vreo fricoasă, dar de când și-a rupt mâna acum vreo trei ani, s-a ales cu teama aia sâcâitoare de a mai cădea.

Locuia singură într-un apartament de două camere, la parter, cu pereți plini de amintiri și miros de ciorbă de burtă și covrigi amestecați cu vocile nepoților. Pe vremuri se auzeau tot felul de pași și râsete pe-acolo, acum însă doar televizorul bâiguia tot timpul în fundal, iar ea mai mult urmărea titlurile de jos decât ce se spunea, parcă să nu uite să citească. Băiatul ei o suna pe video duminica mereu pe fugă, cu nepoțelul arătând pe ecran vreun tractor sau mingi de plastic. Se bucura, clar, dar după ce închidea apelul, aerul părea că se oprește de tot.

Avea un fel de program strict. Dimineața făcea puțină gimnastică, pastilele și terciul. Apoi, scurtă plimbare până în parc să mai urnesc sângele, că altfel putrezesc de tot, cum îi spunea doctorei de familie. Ziua, mai o ciorbă, mai un rebus, sau se uita la știri, iar seara, seriale și andrelele în mâini. Nimic senzațional, dar ea zicea mereu vecinei că asta mă ține pe linia de plutire.

Vântul era cam tăios în ziua aia, dar cel puțin uscat și aer curat. Irina a ajuns la banca ei preferată de lângă locul de joacă, s-a așezat pe margine și a pus sacoșa lângă, cu ochii pe fermoar. Doi copii se hârjoneau în costume colorate, iar două mămici vorbeau întruna și nu vedeau nimic în jur. Irina s-a gândit să stea doar puțin și pe urmă merge iar acasă.

De partea cealaltă a parcului, lângă stația de autobuz, se apropia încet Anatol Rusu. Se obișnuise să numere pașii, că era om meticulos. Până la chioșcul cu ziare 68. Până la policlinică 112. Până la stație 91. Poate era mai ușor așa decât să-și amintească mereu că acasă nu-l aștepta nimeni.

Ani la rând a lucrat ca lăcătuș la o fabrică, făcea naveta, discuta cu meșterii, se certa și râdea zdravăn la pauza de țigară lângă băieți. Acum fabrica era închisă de ani buni, colegii răsfirați prin lume sau, cine mai știe, sub cruci prin cimitirul din deal. Băiatul lui stătea la Timișoara, venea o dată pe an, grăbit și el cu treburile lui. Fata, în alt cartier, cu copiii și ratele la bancă. Anatol nu se supăra, dar seara, de fiecare dată când se aprindea becul de la scară, asculta să vadă dacă nu se aude și zăvorul lui.

Ieșise să cumpere o pâine și, dacă tot era așa, să intre și la farmacie după niște pastile de tensiune. Doctorița îi zisese să aibă mereu de rezervă în casă. Avea lista, scrisă mășcat, ascunsă în buzunar. De emoții îi cam tremurau degetele când o mai scotea să bifeze ceva.

Ajungând la stație, a văzut cum tocmai pleca autobuzul spre Botanica. Cei câțiva oameni se topiseră repede. Pe bancă, o doamnă în palton gri-deschis și cu o căciulă albastră tricotată. Sacoșa lângă ea. Privea spre parc, nu spre drum.

Stătea Anatol cu gândul să nu deranjeze, să nu creadă femeia cine știe ce. Dar vântul îl pătrundea pe la coloana vertebrală și până la urmă și-a luat inima-n dinți:

Îmi dați voie să mă așez? zice, aplecându-se spre ea.

Irina l-a privit. Avea ochi deschiși la culoare, cu riduri fine – blânzi, de fapt.

Sigur, poftiți, i-a răspuns ea, trăgând ușor sacoșa.

A tăcut fiecare o secundă, și-au auzit o mașină trecând și lăsând miros de benzină în urmă.

Autobuzele astea vin când și când, a zis Anatol să spargă gheața. Nici nu apuci să clipești, că dispar.

Ei, așa-i! a dat din cap Irina. Aseară am stat o jumătate de oră. Noroc că nu ploua.

S-a uitat mai atent la dânsa nu-i părea față cunoscută, dar în cartierul ăsta veneau mereu oameni noi.

Dvs. tot pe aici stați, nu? a întrebat el domol.

Chiar peste drum, la blocurile de cinci etaje, a arătat ea cu bărbia. Primul scara, peste magazin. Și dvs.?

Dincolo de parc, la blocul cel mare, i-a răspuns el. Tot aproape.

Au mai tăcut puțin. Irina gândea că dialogurile de stație nu te fac niciodată să-ți amintești pe cine ai întâlnit. Două vorbe, un zâmbet, și gata, fiecare la ale lui. Dar bărbatul părea sleit și cam pierdut, deși ținea umerii drepți.

La policlinică mergeți? a întrebat ea, privind spre punga lui de la farmacie.

Da, am luat ceva pe bune pentru tensiune, a ridicat el punga. A început să-mi joace feste. Dvs.?

La magazin, a răspuns ea. Nimic special, și mai mult să nu mă amorțesc toată-n casă.

Uitându-se la el, a simțit un gol ciudat, că parcă acasă îi ieșea prea pustiu din gură.

Uite-l că apărea autobuzul. Lumea s-a ridicat să se apropie de bordură. Anatol s-a ridicat și el, dar a mai întârziat o clipă.

Eu, apropo, Anatol, a zis el cu glas mai cald. Rusu.

Irina Dumitrașcu, i-a zâmbit ea, tot ridicându-se. Îmi pare bine.

Au urcat, dar mulțimea i-a separat. Irina apucase de bară și, între hârtoape, cu un ochi l-a căutat pe Anatol printre oameni. El i-a făcut semn discret, iar ea i-a răspuns la fel.

Peste câteva zile s-au întâlnit din nou în parc. Irina stătea pe banca ei, iar Anatol se apropia sprijinindu-se într-un baston nu-l mai avea înainte, deci ori l-au durut picioarele, ori a ascultat sfatul vreunui doctor.

Ia uite, colega mea de la stație! a râs el, apropiindu-se. Pot să mă așez?

Sigur, și, uite-așa, Irina chiar s-a bucurat un pic.

S-a așezat și el, a pus bastonul între ei. S-au uitat împrejur.

E bine aici, a oftează Anatol. Copiii zbiară, pomii, viață. Nu ca acasă, te apasă pereții.

Sunteți singur? a întrebat Irina, fără să creadă că ar deranja.

Singurel, a oftat el. Soția a murit de șapte ani. Copiii cu ale lor. Dvs.?

Tot singură, a încuviințat. Soțul a murit demult. Băiatul și familia la Iași, sună, dar…

A ridicat din umeri. Anatol a dat din cap.

Să te sune e bine, a spus el. Dar când te pui seara-n pat, telefonul tace.

Vorbele astea, simple, au fost ca un fular călduț în piept. Au mai discutat de vreme, de scumpirile la magazin, de doctorița de la policlinică ce iar s-a schimbat. S-au despărțit, dar în ziua următoare, aproape fără să vrea, au ieșit amândoi în parc pe la aceeași oră.

Așa au început întâlnirile lor obișnuite: la stație, prin parc, la magazin, sau la ușa policlinicii. Irina și-a dat seama că începe, pe furiș, să-și regleze programul ca să-l mai prindă pe Anatol la vorbă: ba punea terciul mai devreme, ba ieșea o idee mai târziu.

Mergeau împreună la doctor, discutau cine ce analize are, Anatol bombănea despre programările online, Irina se plângea că ea de-abia știe să folosească telefonul ăla vechi de butoane.

Vă ajut eu, a încercat el într-o zi, tot zâmbind. Am o tabletă veche de la băiat, au băgat ei program de programare. Găsim noi cum se folosește.

La început, Irina a zis nu, apoi a acceptat. Se așezau pe banca de la policlinică și Anatol, cu degetele groase, apăsa încet pe ecran, uneori se încurca și bombănea, Irina râdea sincer.

Uite, a izbucnit el mândru, poți alege doctorul și ora. Numai să nu uiți parola!

Eu o scriu în caiet, l-a liniștit ea. Găsesc eu!

Alteori ea îl ajuta cu facturile. Anatol venea cu o grămadă de hârtii în plic, le punea pe masă la ea în bucătărie și ofteza.

Pe vremuri era simplu: la CEC, plăteai, gata! Acum coduri, coduri de bare ce să mai pricepi?!

Uite, asta-i pentru lumină, asta pentru apă, să nu le amestecăm, îi zicea Irina.

Stăteau la bucătărie, beau ceai, ea aducea dulceață de coacăze, el covrigi. Prin geam se vedeau copii cu biciclete prin curtea blocului. Irina își spunea, în gând, că e bine să îl vadă pe Anatol atent cu hârtiile și să se certe pe bune, ca doi prieteni.

Nu vă plătesc eu facturile! i-a tăiat-o el odată când ea voia să-l ajute la aparat. Mă descurc, nu-s copil!

Nu plătesc eu pentru dvs., eu doar vă ajut! îl cicălea ea. Ce copilărie-i asta!

El s-a cam înroșit, dar până la urmă a acceptat. Îi era greu să se lase ajutat.

Se mai și certau, ca oamenii. Într-o zi s-au luat la harță pe tema copiilor:

Băiatul meu tot zice, a povestit Anatol, Tată, vinde apartamentul, vino aici la noi! Dar să mă bag eu la ei pe canapea?! Aici totul e al meu

Și mie îmi tot zice băiatul, a oftat Irina. Au casă mare. Dar tot nu mă îndur. Aici am mormântul soțului, prietenele și totuși uneori mă bate gândul.

Nu vă duceți, a zis el aprins. Ajungi acolo să nu mai fii nimănui de folos. Și aici măcar știi strada, lumea

Dar cui îi pasă aici? a întrebat ea foarte calm.

El n-a zis nimic. A simțit că ar fi vrut ea mai mult de la el, de la cineva, sau că, de fapt, nu era vorba nici măcar de el.

Iertați-mă, a bolborosit el. Am crezut că suntem

Nu a continuat: cuvântul prieteni părea prea greu. Ea a înmuiat vocea:

Nu vorbeam de dvs., dom Anatol, așa, în general uneori mă tem că, dacă m-ar lua băiatul, aș rupe orice fir pe-aici. Mi-e groază de asta.

El a dat din cap, dar drumul până acasă l-au făcut în tăcere. Ani buni, Anatol n-a dormit așa rău ca în seara aia, simțindu-se vinovat.

După câteva zile, vremea s-a stricat, a început lapovița. Irina tot ieșea la aer, dar Anatol n-a mai apărut. Încerca să nu se gândească la el, dar nodul din piept nu-i pleca nicicum.

Când a ajuns acasă într-o dimineață, a găsit în cutia poștală un bilet: Pentru Irina Dumitrașcu. Sunt la spital. Anatol R. Atât. Fără detalii.

Mâinile îi tremurau rău de tot. S-a așezat la masa din bucătărie, cu ochii în bilet. Oare ce i s-a întâmplat? Inima? Cine l-a ajutat? De ce doar biletul ăsta?

Și-a amintit că îi spusese Anatol într-o zi de secția de cardiologie de la Spitalul Municipal. A găsit în agendă un număr, a sunat, i-a răspuns cineva repezit, dar până la urmă i-au spus salonul și că poate veni în vizită.

Nu-i plăceau spitalele, nici mirosul de dezinfectant. Dar n-a ezitat: a doua zi era acolo, cu un pachet de mere și biscuiți, stând în hol să-i vină rândul.

Salonul cu trei persoane: un bătrân la geam, un tânăr cu mâna în gips la ușă, Anatol la mijloc, rezemat pe pernă, cu ziarul pe piept. Când a văzut-o, ochii i s-au înseninat.

Irina a lăsat ziarul. Cum m-ați găsit?

Pe firul roșu! i-a zâmbit Irina, a pus pachetul pe masă. Ce s-a întâmplat?

M-a apucat noaptea inima. M-au dus cu salvarea. Două săptămâni, și gata acasă.

Ea l-a privit atent, era ceva mai palid, dar ochii… tot vii.

Copiii știu?

Fata a trecut, mi-a adus supă. Băiatului nu i-am zis, să nu-l sperii aiurea.

Apoi, după o pauză:

Fata l-a întrebat cine e doamna care a adus biletul. I-am zis că sunteți vecină, mă ajutați cu facturile.

Irina a simțit un junghi scurt. Vecină care ajută cu facturile suna cam sec, dar poate așa era firesc la vârsta lor. S-a așezat pe scaun.

Chiar asta fac, a zis ea cu vocea domoală.

Anatol a văzut că nu-i convine și a corectat imediat:

N-am știut cum să-i spun exact, a zis. Oricum începe să râdă de mine că Tata, nu mai ești adolescent Toți cred că, după o vârstă, nu mai ai drept la nimic.

Da, și totuși rămânem oameni, nu?

A dat din cap. Au tăcut. Colegul de salon s-a întors să doarmă.

Am stat aici noaptea și m-am gândit, a spus Anatol încet, nu mi-i frică de moarte. Mi-i frică să nu știe nimeni unde sunt, să mă uit la tavan și să n-am cui să zic măcar bună dimineața. Copiii-s departe Dar m-am gândit la dvs., și, uite, m-am simțit altfel, nu chiar uitat.

Irina simțea iar nodul în gât.

Și eu mă tem, a șoptit ea. Mă fac că-s tare, dar când număr pastilele seara nu prea e râs.

Nimic de râs, a zis el. Și eu număr.

S-au privit și au zâmbit unul altuia așa, de om la om.

În salon a intrat o femeie la vreo patruzeci și ceva, semăna cu Anatol la ochi și la gură.

Tată, ți-am adus supă. Cine e doamna?

Irina Dumitrașcu, a prezentat-o el cu ton cald. E o prietenă, mă ajută cu acte, cu programări.

Mulțumim că ne ajutați. El, vă spun, nu vrea niciodată ajutor!

Mă bucur să ajut, a zis Irina.

Au rămas la povești. Femeia a început să desfacă pachetul de la masă, Irina s-a simțit în plus și a plecat.

Vin și altă dată, a zis în ușă.

Oricând aveți timp, a răspuns el.

Ajunsă acasă, Irina s-a gândit mult la ce a auzit. Poate prietenă sună prea mult, dar așa e: la vârsta aia, rareori spui cuvinte mari. Importat era că, printre toți, Anatol se gândise la ea.

A stat două săptămâni în spital. Irina venea o dată la două zile cu mere sau ziare, ba chiar cu ciorapi proaspeți. Uneori stăteau în liniște, alteori povesteau de copilărie, de fabrică, de grădinile lăsate în urmă.

Fata lui Anatol s-a obișnuit treptat cu prezența Irinei. Odată, la lift, i-a spus:

Mulțumesc că veniți. Eu nu prea am vreme. Dar dacă e ceva grav, vă rog să-mi spuneți.

Nu-mi place nici mie să mă bag peste, a zis Irina. Fiecare cu viața lui. Dar ajut, dacă pot.

Au dat drumul lui Anatol acasă la sfârșit de aprilie. Medicul i-a poruncit plimbări multe, mai puțină supărare și tratament la oră fixă. Fata l-a dus acasă și l-a ajutat cu bagajele. A doua zi, cu bastonul, Anatol a ieșit în parc.

Irina era deja pe bancă. Când l-a văzut, s-a ridicat.

Cum sunteți?

Încă viu, și e de-ajuns, i-a râs el.

S-au așezat din nou împreună. Au rămas o clipă tăcuți, apoi, Anatol a zis:

M-am tot gândit la spital: nu vreau să fiu povară pentru nimeni. Mi-e jenă și de cum ați venit după mine. Poate v-am încurcat.

Păi ce mari treburi am eu Fotoliu, seriale, niște cumpărături. Lăsați

Totuși, a insistat el, nu vreau să vă simțiți obligată să aveți grijă de mine. Sunt bărbat în toată firea!

Irina s-a uitat fix la el:

Dar dumneavoastră credeți că mie-mi place să fiu grijă cuiva?! Și eu mă simt așa, de parcă n-aș putea vorbi fiecare încearcă să se descurce. Dar știți ceva? Mai bine punem totul pe tapet: nu promitem nebunii, doar ne ajutăm când și cât putem.

El a stat, s-a gândit, apoi a întrebat:

Cum adică?

Uite: dacă sunteți rău noaptea, nu mă sunați doar de vorbă. Eu nu-s ambulanță. La policlinică, veniți dacă vă este frică, altfel vă descurcați. Dacă aveți facturi, aduceți-le la cafea. De lene să mergeți la magazin, mergeți singur. Eu nu-s băiatul de recados.

El a râs.

Cam dur!

Nu-i dur. E drept. Și eu pot să vă cer ceva, dar atât cât puteți.

Au dat mâna: au rămas prieteni cu reguli clare. Nu bonă, nu asistent, ci prieteni cu limite omenenești.

De atunci, relația lor a mers lin și neted. Mers în parc la bancă, la policlinică, cafea sau ceai la unul sau la altul, dar fără obligații de nici o parte.

Odată, Irina a sunat:

Anatol, nu te uiți la robinetul din bucătărie? Se cam scurge apa.

Vin, dar dacă se complică, chemăm instalator. N-am nici eu mâni ca pe vremuri.

A venit, a văzut, au chemat și instalator. Până l-au așteptat, au băut un ceai și Anatol a povestit de motoarele pe care le desfăcea la fabrică.

Au mers și la piață împreună, s-au certat de prețuri, el s-a tocmit la cartofi, ea a căutat pui proaspăt. Dar ziua părea mai plină.

Copiii erau pe fază fiecare la părintele lui. Băiatul Irinei întreabă într-o zi:

Mamă, tot îl amintești pe Anatol Rusucine-i?

Un vecin. Ne mai ajutăm pe la cumpărături, la tablete, ce poate fiecare.

Ai grijă cu banii și actele, să nu ți se întâmple ceva!

Nu-s copilă, s-a amuzat ea.

Fata lui Anatol și ea:

Tată, nu deveni o povară pentru doamna Irina. Ea nu-i bonă sau infirmieră!

Avem noi regulile noastre, i-a zis el. Nu ne exploatăm.

Ce reguli?

Regulile bătrâneților, a glumit el.

Vara a venit tiptil. În parc, frunzele verzi, viață, lume, pe banca lor stăteau mereu amândoi. Era doar a lor banca. La apus, au privit copiii bătând mingea, aerul mirosea a iarbă și pământ proaspăt.

Știți ce am înțeles? a zis Anatol, la un moment dat. Că bătrânețea nu e sfârșitul. Uneori poate fi și un nou început, altfel decât la tinerețe, dar frumos.

Vă referiți la noi? l-a tachinat Irina cu zâmbet.

Și la noi, a zâmbit și el. Nu știu cum se cheamă: prietenie, colegialitate, sau ce-o fi. Dar cu dvs nu mi-i frică. Mi-i mai ușor.

Ea s-a uitat la mâinile lui, pe urmă la ale ei. Amândoi trăiseră cât o viață de om.

Și eu, a spus ea. Mai demult mă temeam: dacă nu mă trezesc mâine, cui îi pasă? Acum știu că măcar cineva o să se întrebe de ce nu am apărut în parc.

El a râs.

Eu nu numai că mă întreb, dar bat și la ușa vecinilor!

Așa să faci!

Au mai stat o vreme, apoi s-au ridicat. Mergeau amândoi alene, fiecare pe o parte a drumului. La intersecție s-au oprit.

Mâine la policlinică?

Mâine, da. Am analize. Veniți cu mine?

Vin, dar numai până la ușa procedurilor! Că altfel vă scot sufletul cu poveștile mele!

A râs Irina.

Gata, așa facem.

S-au despărțit în fața blocurilor. Irina a urcat, a deschis ușa, a lăsat sacoșa, a mers în bucătărie și a pus ceainicul la fiert. A privit pe geam în curte. Jos, Anatol se chinuia cu ușa. Și-a ridicat privirea și a dat din mâini. Ea i-a făcut semn înapoi.

Ceainicul a fiert, Irina și-a turnat ceaiul, a scos o felie de pâine și s-a așezat. Pe scaunul din față era șalul ei de lână. A pus mâna pe el și a simțit că în tăcerea aia nu-i chiar așa de pustiu. Cineva, dincolo de parc, o să fie acolo, la ora stabilită, chiar dacă viața nu e roman și vârsta nu-i cea de 18 ani. Doar o bancă pentru doi, unde poți să respiri și să mergi, fiecare cu pașii lui, dar tot împreună.

Оцініть статтю
Banca pentru doi: O poveste despre prietenie târzie, singurătate și curajul de-a te apropia din nou – între aleile unui cartier de la noi, cu doamna Nadie și nea Ștefan, între magazine, policlinici și o bancă din fața blocului