SOȚUL, MAI PREȚIOS DECÂT SUPĂRĂRILE AMARE
Mihai, asta a fost picătura care a umplut paharul! Gata, divorțăm! Poți să nu mai îngenunchezi, știu că îți place teatrul, dar de data asta nu mă mollifici! am pus punct definitiv căsniciei noastre.
Mihai, firește, nu m-a crezut. Era convins că totul va merge ca de obicei: va cădea în genunchi, va cere iertare, o să-mi cumpere iarăși vreo brățară și îl voi ierta. Așa fusese de multe ori. Dar de data asta îmi jurasem că rup legăturile nunții. Aveam degete încărcate cu inele până și pe degetul mic, dar viața îmi lipsea cu desăvârșire. Mihai se îmbăta crunt și din ce în ce mai des.
Și totuși… totul începuse cu romantism.
Primul meu soț, Dorel, a dispărut fără urmă. S-a întâmplat în anii 90, când chiar era greu să trăiești. Dorel nu era un om ușor de suportat, îi plăcea să caute ceartă. Cum spune lumea la noi: ochi de vultur, dar aripi de țânțar. Dacă ceva nu-i era pe plac, se isca scandal. Sunt sigură că pe Dorel l-au omorât în vreo încăierare. Niciun semn de viață de la el. Am rămas singură cu două fete: Lia avea cinci ani, iar Rada doi. Au trecut vreo cinci ani de la dispariția lui misterioasă.
Credeam că-mi pierd mințile. L-am iubit mult pe Dorel, chiar dacă avea un temperament exploziv. Eram de nedespărțit. O singură ființă parcă. Mi-am zis: Viața mea s-a sfârșit, voi crește fetele și gata. Pe mine m-am lăsat deoparte. Dar viața…
Au fost ani grei, nu glumă. Lucram la fabrică și primeam salariul în…fiare de călcat. Trebuia să le vând ca să pot lua de mâncare. În weekenduri mă ocupam cu asta. Iarna, când înfrunzisem de frig, vânzând fiarele în piață, s-a apropiat de mine un bărbat, parcă îi fusese milă.
Înghețați, domnișoară? m-a întrebat el cu grijă.
După cum vedeți… am încercat să glumesc. Dinții îmi clănțăneau, dar dinspre acest străin venea o căldură nemaipomenită.
Da, am spus o prostie, aveți dreptate. Poate vreți să mergem la o cafenea, să vă încălziți? Ajut eu cu sacosele cu fiarele.
Hai, mergem, altfel îngheț aici, am răspuns cu greu.
Nu am mai ajuns la cafenea. Am tras bărbatul spre blocul meu, l-am rugat să mă aștepte la intrare și să țină ochii pe pungile mele. Trebuia să iau fetele de la grădiniță. Am alergat cât am putut, cu picioarele înghețate. Pe drum însă, sufletul mi se încălzea. Întorcându-mă cu fetele, l-am zărit de departe pe Mihai (așa s-a prezentat). Fuma și bătea din picioare de frig. M-am gândit: Îi propun ceai, și vedem ce mai urmează.
Mihai m-a ajutat cu sacoșele până la etajul șase. Liftul nu mergea, evident. Cât urcam cu fetele, Mihai deja cobora scările.
Stați, salvatorule! Nu plecați, nu vă las să plecați până nu beți un ceai cald! l-am prins cu mâna înghețată de mâneca hainei.
Să nu deranjez? arunca priviri spre fete.
Nici vorbă! Luați fetele de mână, eu fug înainte să pun de ceai, i-am spus fără nici o temere.
Eram hotărâtă nu voiam să pierd acest om, mi se părea deja apropiat. La o ceașcă de ceai, Mihai mi-a propus să-l ajut la firmă. Mi-a oferit o leafă mai mare decât reușeam să câștig cu fiarele de călcat într-un an.
Evident, am dat din cap că sunt de acord. Îmi venea să-i sărut mâinile de recunoștință…
Mihai era la a doua căsătorie, dar în proces de divorț. Din prima căsnicie avea și el un băiat.
Am început să trăim împreună…
După puțin timp ne-am căsătorit. Mihai le-a înfiat pe fetele mele. Totul era aproape ca-n povești. Am cumpărat un apartament cu patru camere, l-am mobilat cu mobilă scumpă. Apoi am construit o casă de vacanță. În fiecare an mergeam la mare. Trăiam ca-n sânul lui Avram…
Șapte ani de fericire neîntreruptă. Se pare că, odată ajuns pe culmile bunăstării, Mihai a început să se uite cam des la fundul paharului. La început nu am spus nimic. Înțelegeam că muncea mult, era obosit, avea nevoie de relaxare. Dar când a început să bea și la serviciu, am prins a mă teme. Nicio rugăminte nu-l putea opri.
Trebuie să spun, sunt o fire aventurieră. Ca să-l țin departe de băutură, m-am decis… să-i mai fac un copil. Aveam pe atunci treizeci și nouă de ani. Prietenele mele nu s-au mirat deloc.
Hai, Marcela, poate ne încumetăm și noi să fim tinere mămici la patruzeci de ani, râdeau ele.
Eu mereu ziceam:
Dacă scapi de sarcină, s-ar putea să regreți toată viața. Dar, dacă naști, chiar și pe nepregătite, nu vei regreta niciodată.
Așa că… am născut gemene cu Mihai. Acum eram patru fete în casă! Nici așa Mihai nu s-a oprit din băut. Am răbdat, am răbdat, până am simțit că trebuie să ne mutăm la țară, să avem o gospodărie. Copiii aveau nevoie de aer curat și activitate, iar Mihai, mă gândeam eu, nu va mai avea vreme de pahare.
Am vândut apartamentul și casa de vacanță. Am cumpărat o casă în centrul comunal. Am deschis un restaurant frumos. Mihai a devenit vânător împătimit. Și-a cumpărat pușcă și tot felul de accesorii de vânătoare. Noroc, câtă vânat era în pădure.
Totul mergea binișor, până când, într-o seară, Mihai s-a îmbătat și mai rău. Nu știu ce-a băut, dar s-a transformat într-un monstru. A spart tot: vasele, mobila, a ajuns și la noi. A luat pușca și a tras în tavan!
Am fugit cu copiii la vecini. Groază curată.
Dimineața s-a făcut tăcere. Ne-am întors tiptil în casă. Nici n-ai vrea să vezi așa ceva. Păcat că fetele au văzut tot coșmarul. Totul era distrus. N-aveai pe ce sta, nu aveai din ce mânca sau unde dormi. Mihai dormea la podea, lat de beat.
Am adunat ce-a mai rămas și, cu fetele, am plecat la mama. Locuia și ea în același sat. Mama, când ne-a văzut, a început:
Of, Marcela, ce vrei să fac cu bandă ta de fete? Întoarce-te la bărbat. Se mai întâmplă în familie. Treci peste, că va fi iar bine
Mama era adepta zicalei: Mai bine să ai bărbat, chiar și cu dinții în șorț. Soț frumos să fie, nu contează restul.
După vreo două zile a venit Mihai. Atunci am pus punct. Mi-a zis că nici nu-și amintește bălciul făcut. Nu a crezut nimic din cele povestite de mine. Nu mă mai interesa. M-am dezis definitiv. Podurile arse.
Nu știam cum o să ne descurcăm, dar mai bine flămândă, vie, decât moartă bătută de bărbat. Am fost nevoită să vând restaurantul pe nimic, numai să fugim din sat cu fetele.
Ne-am mutat în satul vecin, într-o căsuță mică.
Fetele mari s-au angajat și, Doamne ajută, curând s-au măritat.
Gemenelor le mergea binișor la școală, erau în clasa a V-a. Toate îl iubeau pe tatăl Mihai și țineau legătura cu el. Așa aflam și eu vești. Prin ele, Mihai mă ruga să îl iert, să revin. Fetele îl țineau isonul: Mamă, nu mai fi încăpățânată, tata și-a cerut iertare, gândește-te la tine, nu mai ai douăzeci și cinci de ani… Dar eu am rămas neclintită. Îmi doream liniște, fără crize și fără pericole.
Au trecut doi ani.
Am început să simt lipsa lui Mihai. Singurătatea mă rodea. Toate inelele primite au ajuns la amanet, n-am mai reușit să le răscumpăr. Mi-a părut rău. Am început să-mi aduc aminte de viața cu el. De fapt, în casa noastră a existat dragoste. Mihai ținea la fete ca la ochii din cap, mă proteja, știa să-și ceară iertare. Am avut o familie model. Nu poți să invidiezi fericirea altuia, fiecare cu a sa. Ce aș mai fi putut cere?
Acum nici fetele mari nu mai veneau la mine, doar mă sunau. Tineretul are treaba lui. Curând și gemenele își vor lua zborul, și uite-așa o să rămân singură cuc. Așa-i viața, fetele-s ca puii de gâscă: odată cu penele, pleacă.
Până la urmă, am vorbit cu gemenele să-l întrebe pe Mihai cum mai trăiește. Poate are altă femeie lângă el? Fetele au scos tot de la el: locuia, muncea în alt oraș, nu mai punea gura pe alcool, era singur, pe bune. Le-a lăsat adresa, just in case…
Pe scurt, suntem iarăși împreună de cinci ani.
Ce să mai zic… mereu am fost o aventurieră.
