Amar în adâncul sufletului „De mult ar trebui să plângi într-un internat! Ieși din familia noastră!” – am țipat cu vocea stinsă, răvășită de furie. Ținta supărării mele era verișorul meu, Dima. Doamne, cât de mult îl iubeam în copilărie! Părul lui blond ca spicele de grâu, ochii de culoarea albăstrelelor, firea veselă – așa era Dima al nostru. La mesele de sărbătoare, rudele se adunau des, iar dintre toți verișorii îl vedeam special anume pe Dima. Avea darul cuvântului, știa să povestească ori să creeze glume, iar desenele pe care le schița în grabă se adăposteau cu grijă la mine în sertar – le păstram ca pe niște comori. Dima avea cu doi ani mai mult decât mine. Când avea 14 ani, și-a pierdut mama. Nu s-a mai trezit într-o dimineață… Atunci s-a pus întrebarea: unde să stea Dima? S-au dus întâi la tatăl lui, dar acesta, având altă familie, nu a vrut să și-o tulbure pentru el. Rudele au ridicat din umeri – fiecare cu familia sau grijile lui. Ca ziua toți se arătau a fi neam, dar când era nevoie, de nimeni nu mai dădeai. Părinții mei, deși mai aveau doi copii, au luat asupra lor grija lui Dima – mama lui fusese sora mai mică a tatălui meu. La început m-am bucurat, dar curând am început să-mi schimb gândurile. Din prima zi, Dima a cerut (la întrebarea mamei ce își dorește) o locomotivă electrică. Jucăria costa mult – iar eu m-am simțit tulburată: tocmai ți-ai pierdut mama, iar tu visezi la jucării? Părinții nu au ezitat: i-au îndeplinit dorința, și de atunci au tot urmat: „Vreau un magnetofon, blugi, geacă de firmă…” Erau începutul anilor ’80, greu de găsit și scumpe. Iar părinții mei îl puneau pe Dima pe primul loc – iar noi, ceilalți, am înțeles, ne-am resemnat. La 16 ani, a început să umble după fete, ba chiar a început să mă curteze, deși eram veri primari – m-am apărat, am țipat la el, ne-am certat rău. Dar părinții nu au știut nimic – nu voiam să-i fac să sufere. Când m-am împotrivit eu, și-a îndreptat atenția spre prietenele mele, pe care chiar le vrăjea cu succes. A mai avut Dima o meteahnă: fura. De la noi, direct din casă. Economiile mele au dispărut peste noapte; el susținea cu nerușinare că nu a luat nimic. Atunci am simțit inima sfâșiată, nu pricepeam cum poate cineva care trăiește cu noi să ne facă așa ceva. Familia noastră a început să se destrame în sufletul meu, iar el părea că nu înțelege de ce îl acuz. De ură, i-am strigat cât am putut: „Ieși din familia noastră!” Țin minte doar felul aspru în care i-am vorbit – nu cred că voi uita vreodată… De atunci, pentru mine Dima nu a mai existat. Am aflat apoi, că rudele din cartier știau ce fel e Dima, dar nu ne spuseseră. Fostele lui învățătoare îi avertizaseră pe ai mei: „Veți regreta amarnic, va aduce numai necazuri în casa voastră!” Mai târziu, la noul liceu, o fată, Cătălina, s-a îndrăgostit de el – l-a luat de bărbat. Au avut o fată, iar Cătălina a îndurat toate toanele, minciunile, infidelitățile – așa e soarta unora: necaz în tinerețe, necaz dublu la maturitate. Apoi Dima a plecat o vreme militar în Kazahstan, unde și-a făcut altă familie și a avut un fiu acolo. Cătălina s-a dus după el, l-a adus acasă, i-a iertat totul. Părinții mei n-au primit niciodată vreo mulțumire din partea lui Dima pentru tot ce au făcut – și nu pentru mulțumiri l-au primit! Astăzi, Dimitrie Evghenievici are 60 de ani, merge regulat la biserică, are cinci nepoți cu Cătălina. Parcă viața merge bine, dar amărăciunea legată de Dima nu m-a părăsit nici acum… Și cu miere să-mi dai să gust – tot nu pot…

AMĂRĂCIUNE ÎN ADÂNCUL SUFLETULUI

De mult ar fi trebuit să ajungi la orfelinat! Nu mai ai ce căuta în familia noastră! urlam odinioară cu glasul aproape stins de furie. Ținta indignării mele era verişorul meu primar, Dorel.

Doamne, cât l-am iubit în copilărie! Cu părul lui bălai, ochii limpezi ca albastrele de câmp și firea zglobie, Dorel se făcea remarcat printre toți. La mesele de sărbătoare când se adunau neamurile, eu îl preferam mereu pe Dorel dintre verişorii mei. Avea darul vorbirii și știa să întoarcă vorba pe toate feţele, ca o furcă. Pe deasupra, şi desena tare frumos într-o seară, era în stare să mâzgălească la repezeală cinci-șase desene cu creionul. Mă uitam la ele fermecată, cu sufletul topit de bucurie. Le adunam pe furiș și le ascundeam în biroul meu. Păstram cu sfințenie creațiile lui Dorel.

Dorel era cu doi ani mai mare ca mine.

La 14 ani, s-a prăpădit neașteptat mama lui. Nu s-a mai trezit S-a pus atunci întrebarea cine îl va lua pe Dorel? S-au adresat întâi tatălui lui natural, dar nici să-l afli n-a fost treabă ușoară. De ani buni era despărțit de mama lui Dorel, iar omul avea deja altă familie și nu voia să le strice rânduiala.

Restul rudelor au ridicat din umeri: Avem și noi griji, copii, nu avem cum să-l ținem… Așa că gen neamuri la vedere ziua, dar când se lasă noaptea, nu mai găseşti pe nimeni nicăieri.

Așa s-a întâmplat că ai mei, care aveau deja doi copii, au luat asupra lor să-l crească pe Dorel. Căci biata mamă a lui Dorel era sora cea mică a tatălui meu.

La început am fost bucuroasă că Dorel va locui cu noi. Însă…

Chiar din prima zi în casa noastră, comportamentul lui Dorel m-a pus pe gânduri. Mama, încercând să-l mângâie cât de cât pe bietul orfan, l-a întrebat:

Dorele, vrei ceva, dragule? Spune fără rușine.

Dorel, fără să clipească, a zis:

O locomotivă electrică de jucărie.

Țin minte și acum cât costa acea jucărie pe vremea aceea! M-a oprit pe loc dorinţa lui. Îmi venea să-i spun: Ți-a murit mama, omule, cel mai apropiat suflet și tu visezi la trenuleț? Nu-mi venea să cred…

Părinții i-au cumpărat repede trenuțul. Și apoi, una după alta: Vreau magnetofon, vreau blugi, geacă de firmă… Era prin anii optzeci, când cu greu găseai aşa ceva, iar prețurile erau peste măsură sute de lei moldoveneşti greu adunaţi. Părinții, de dragul lui, ne-au lipsit pe noi, copiii lor, ca să-i împlinească orice poftă. Eu și fratele meu nu le-am zis niciodată nimic, am înțeles mereu situația.

Când a împlinit 16 ani, au apărut fetele. Dorel era un tânăr iubăreț. Şi nu doar atât: începuse să mă bată la cap pe mine, verişoara lui, cu avansuri fără rușine. Noroc că eram sportivă şi ştiam să-l ţin la distanță. Ba ne şi luam la bătaie. Plângeam cu lacrimi amare, peste măsură de ruşine. Părinţii mei nu ştiau nimic nu vroiam să le aduc necazuri. Copiii nu povestesc de obicei astfel de lucruri.

După ce m-am împotrivit cu tărie, Dorel s-a reorientat pe prietenele mele. Cine-ar fi crezut? Fetele se luptau pe faţă pentru atenția lui.

Mai rău, Dorel a început să fure. Fără pic de jenă. Țin minte că-mi făcusem o pușculiță. Strângeam bănuți de la pachetul școlar, ca să iau cadouri părinţilor. Într-o zi, am găsit pușculița goală! Dorel făcea pe nevinovatul: N-am luat nimic, să mă scuturi! Ba nici măcar nu a roșit. Sufletul meu parcă s-a rupt în două! Cum poţi să furi, trăind sub acelaşi acoperiş? Dorel, ca un stricător de rânduială, dărâma liniştea casei noastre. Eu mă supăram și m-am înstrăinat sufletește, dar el nu vedea nici o problemă și credea că totul i se cuvine. Din clipa aceea l-am urât. Atunci i-am strigat din răsputeri:

Ieşi din familia noastră!

Țin minte că l-am năpădit cu vorbe grele, de nu le-aș mai strânge vreodată.

Mama m-a calmat cu greu atunci. De atunci, pentru mine, Dorel n-a mai existat. Am început să-l ignor cum m-am priceput mai bine. După o vreme, am aflat că rudele știau demult ce ghindă e Dorel. Toţi stăteau aproape unul de altul, aşa că vedeau rânduiala casei. Noi stăteam la marginea orașului, alt cartier, poate d-aia ştiam mai puțin.

Fostele învăţătoare ale lui Dorel îi preveniseră pe ai mei: Degeaba îl luați, vă va strica şi copiii voștri.

În liceu, Dorel a întâlnit-o pe Anișoara. Ea l-a iubit cu toată ființa, l-a luat de bărbat imediat ce a terminat școala. Au avut împreună o fată. Anișoara a îndurat toată viaţa toanele și minciunile soțului, aventurile și infidelitățile lui fără număr. Cum se zice pe la noi: cât stai fată la părinți, amar duci; măritată, și mai rău dai de greu…

Toată viața Dorel a trăit folosindu-se de iubirea Anișoarei, care părea că-l are legat de suflet.

Apoi l-au luat la armată. Serviciul militar s-a nimerit la Alma-Ata, în Kazahstan. Pe acolo, cine știe cum, și-a făcut familie paralelă. Poate în permisiile de acolo. După ce s-a eliberat, Dorel a rămas în Kazahstan, iar acolo i s-a născut un băiat.

Anișoara s-a dus după el până în Kazahstan și, pe orice cale, și-a cărat bărbatul înapoi acasă.

Părinții mei nici până azi n-au auzit un mulţumesc din partea nepotului Dorel. Oricum, nu pentru asta l-au ținut în casă și l-au crescut ca pe copilul lor.

Acum, Dorel (Dumitru la biserică) are 60 de ani. Merge des la biserica ortodoxă. El și Anișoara au deja cinci nepoței.

Toate par a fi ajuns pe făgașul lor, dar amărăciunea rămasă din pricina lui Dorel nu s-a stins nici astăzi Cu miere nu pot mânca ce-a rămas în suflet.

Оцініть статтю
Amar în adâncul sufletului „De mult ar trebui să plângi într-un internat! Ieși din familia noastră!” – am țipat cu vocea stinsă, răvășită de furie. Ținta supărării mele era verișorul meu, Dima. Doamne, cât de mult îl iubeam în copilărie! Părul lui blond ca spicele de grâu, ochii de culoarea albăstrelelor, firea veselă – așa era Dima al nostru. La mesele de sărbătoare, rudele se adunau des, iar dintre toți verișorii îl vedeam special anume pe Dima. Avea darul cuvântului, știa să povestească ori să creeze glume, iar desenele pe care le schița în grabă se adăposteau cu grijă la mine în sertar – le păstram ca pe niște comori. Dima avea cu doi ani mai mult decât mine. Când avea 14 ani, și-a pierdut mama. Nu s-a mai trezit într-o dimineață… Atunci s-a pus întrebarea: unde să stea Dima? S-au dus întâi la tatăl lui, dar acesta, având altă familie, nu a vrut să și-o tulbure pentru el. Rudele au ridicat din umeri – fiecare cu familia sau grijile lui. Ca ziua toți se arătau a fi neam, dar când era nevoie, de nimeni nu mai dădeai. Părinții mei, deși mai aveau doi copii, au luat asupra lor grija lui Dima – mama lui fusese sora mai mică a tatălui meu. La început m-am bucurat, dar curând am început să-mi schimb gândurile. Din prima zi, Dima a cerut (la întrebarea mamei ce își dorește) o locomotivă electrică. Jucăria costa mult – iar eu m-am simțit tulburată: tocmai ți-ai pierdut mama, iar tu visezi la jucării? Părinții nu au ezitat: i-au îndeplinit dorința, și de atunci au tot urmat: „Vreau un magnetofon, blugi, geacă de firmă…” Erau începutul anilor ’80, greu de găsit și scumpe. Iar părinții mei îl puneau pe Dima pe primul loc – iar noi, ceilalți, am înțeles, ne-am resemnat. La 16 ani, a început să umble după fete, ba chiar a început să mă curteze, deși eram veri primari – m-am apărat, am țipat la el, ne-am certat rău. Dar părinții nu au știut nimic – nu voiam să-i fac să sufere. Când m-am împotrivit eu, și-a îndreptat atenția spre prietenele mele, pe care chiar le vrăjea cu succes. A mai avut Dima o meteahnă: fura. De la noi, direct din casă. Economiile mele au dispărut peste noapte; el susținea cu nerușinare că nu a luat nimic. Atunci am simțit inima sfâșiată, nu pricepeam cum poate cineva care trăiește cu noi să ne facă așa ceva. Familia noastră a început să se destrame în sufletul meu, iar el părea că nu înțelege de ce îl acuz. De ură, i-am strigat cât am putut: „Ieși din familia noastră!” Țin minte doar felul aspru în care i-am vorbit – nu cred că voi uita vreodată… De atunci, pentru mine Dima nu a mai existat. Am aflat apoi, că rudele din cartier știau ce fel e Dima, dar nu ne spuseseră. Fostele lui învățătoare îi avertizaseră pe ai mei: „Veți regreta amarnic, va aduce numai necazuri în casa voastră!” Mai târziu, la noul liceu, o fată, Cătălina, s-a îndrăgostit de el – l-a luat de bărbat. Au avut o fată, iar Cătălina a îndurat toate toanele, minciunile, infidelitățile – așa e soarta unora: necaz în tinerețe, necaz dublu la maturitate. Apoi Dima a plecat o vreme militar în Kazahstan, unde și-a făcut altă familie și a avut un fiu acolo. Cătălina s-a dus după el, l-a adus acasă, i-a iertat totul. Părinții mei n-au primit niciodată vreo mulțumire din partea lui Dima pentru tot ce au făcut – și nu pentru mulțumiri l-au primit! Astăzi, Dimitrie Evghenievici are 60 de ani, merge regulat la biserică, are cinci nepoți cu Cătălina. Parcă viața merge bine, dar amărăciunea legată de Dima nu m-a părăsit nici acum… Și cu miere să-mi dai să gust – tot nu pot…