Jurnal, 3 aprilie
De mic am văzut-o pe mama, Elvira, visând la fericirea familiei. Zece ani a trăit singură, după ce s-a despărțit de tata, Vasile. Avea doar douăzeci și nouă de ani când a găsit-o pe cea mai bună prietenă a ei, Iuliana, în bucătărie, făcând cafea în halatul mamei, iar pe tata, pe jumătate îmbrăcat, încercând să facă patul ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Nu a întrebat nimic, nu s-a tânguit. Elvira l-a dat afară pe Vasile, cu tot cu lucruri, iar pe Iuliana a scos-o definitiv din viața ei. Eu aveam douăzeci de ani pe atunci, iar mama mi-a interzis să țin legătura cu el.
Anii au trecut. Mama a obținut titlul de doctor în filologie, a ajuns șefa unui departament la Universitatea Pedagogică din Iași. O femeie respectată, mereu cu capul sus, dar și cu sufletul neliniștit: cine o va iubi pe ea așa cum visa în tinerețe? Pretendenți n-au lipsit. Unul, după prima întâlnire, i-a cerut împrumut, cu vorba: Noi deja suntem aproape familie Altul, văduv, căuta mamă pentru cei trei copii mici. A invitat-o la el acasă să gătească pentru toată ceata. Mama, cu suflet mare, a gătit, i-a hrănit, apoi acasă a izbucnit în plâns. Știa că nu are puterea să care pe umeri atâta povară.
Cu fiecare an variantele s-au împuținat. Deznădăjduită, mama era pe cale să renunțe, când, ca o lumină de Paște, a apărut el: Sabin. Student străin, venit la noi din Moldova de peste Prut. Cândva învățase la grupa mamei, când ea era lector. Acum avusese ideea să-și deschidă o benzinărie la marginea Iașului. Întâmplător, mama a oprit să alimenteze și l-a întâlnit. Și-au amintit de vremurile studenției lui, Sabin i-a dat o carte de vizită. Apoi, aproape tradiție, o dată pe săptămână, mama avea drum la benzinărie să-și umple rezervorul, dar și să mai schimbe vorbe cu Sabin.
Sabin a invitat-o la restaurant, la un concert la Filarmonică, și la început mama a refuzat, crezând că joacă o piesă, dar el nu s-a dat bătut. Își amintea cât de serios o privise Sabin când i-a dăruit o casetă cioplită în lemn. Înăuntru era o hârtie: Scria Doamna Elvira, vă iubesc! Atunci mama a crezut că Sabin o ia peste picior, i-a trântit cutia înapoi și i-a spus să meargă la cursuri.
Anii au trecut. Acum nu îi mai erau profesor și student. Mama, la patruzeci de ani, doctor și șefă de departament, și Sabin, tânăr, cu ochii strălucitori. Într-un final, mama s-a lăsat purtată de val și a acceptat invitația la cină. Sabin a demonstrat că înțelege femeile trecute prin foc și jar. Mama spunea că se simte iar tânără, ca o fată la horă. Sabin îi zicea Lia, iar ea îl striga Vlad de drag, ca să sune mai românesc. Era fericită, radia, prietenele o invidiau.
Dar Sabin era decis să se întoarcă în țara lui. Familia îl presa să se căsătorească cu o anume Raisa, fată cuminte, aleasă de părinți. Mama nu ar fi fugit din Iași, departe de mine și de bunica. Și apoi, nu o vedea pe soacra lui Sabin acceptând o femeie trecută de tinerețe, cu copil mare. Era clar: Unde-i vatra, acolo-i și inima.
O să-i dăruiesc lui Sabin toată dragostea ce mi-a mai rămas, să nu rămân cu regrete, i-a spus mamei bunica. Bunica, însă, nu voia să audă de Sabin: Elviro, de ce-ți trebuie băiatul ăsta? Avem atâția băieți cumsecade în sat. Și Vasile, tatăl lui Radu, tot te mai caută. L-ai putea ierta, nu crezi? Să-ți refaci familia, băiatul te adoră!
Mama a replicat, obosită: Mamă, Vasile m-a înșelat. Tu ai uitat? Și bunica, cu patos, a răspuns: A greșit, n-a înțeles, dar Dumnezeu e martor, și tu ai trecut cu munca și studiile înainte de toate. Îți amintești de tata? El a plecat înainte să te naști și a mai făcut trei copii pe lângă. Nu l-am putut ierta nu era rostul!
Sabin a plecat peste Prut, iar la despărțire a lăsat acea cutie sculptată. Înăuntru era un inel delicat, cu doi îngerași ținând o inimioară dintr-o piatră sclipitoare. A sărutat-o pe mama și i-a spus: Inima mea rămâne la tine, Lia.
După un an, mama a primit fotografie cu Sabin și Raisa. După alt an, cu a doua mireasă, Mariana. La el poligamia nu e o problemă. Mama s-a uitat la poze fără nicio gelozie începeți, fetelor, să gustați din ce-i cu adevărat dragostea? s-a întrebat cu glas stins.
Eu, Radu, m-am căsătorit. Soția mea a născut o fetiță mama a rugat să-i punem numele Lia, să nu uităm povestea acelei iubiri ce-a ars-o.
După atâția ani, mâhnirea s-a stins. Tata, cu pași rari, a început iar să vină pe la noi. Cu timpul, mama l-a iertat. Bunica a fost cea care a împăcat apele: Greșeala nu colindă pădurea, ci omul. Cine nu a dat greș niciodată? Iartă, Elviro! Azi, mama și tata trăiesc laolaltă, liniștiți, mai înțelepți, iar mama îi coase nepoatei șosetuțe cu motive orientale. O viață nouă, la ia-mă-n brațe, la rădăcina casei.
Și gândesc acum: dragostea nu se măsoară în ani sau în ce-ai pierdut, ci în ce-ai iertat și ce ai păstrat lângă tine cu blândețe. Iubirea adevărată nu se uită, ci te învață să fii om, să ierți și să mergi înainte, cu sufletul primenit.
