Jurnal personal, martie
Astăzi mă simt de parcă drumurile mi s-au închis toate. Nu mai am unde merge, pur și simplu… Pot să stau două-trei nopți la Gara de Nord. Și după aceea? brusc mi-a venit în minte un gând salvator: Vila de la țară! Cum am putut să uit? E adevărat, vilă e mult spus… o căsuță aproape dărâmată, părăsită, dar tot mai bună decât să-mi petrec nopțile prin gară. Așa am și hotărât.
M-am urcat în trenul de Călărași și m-am lipit de geamul rece, închizând ochii. Am fost inundată de amintirile grele ale ultimilor ani. Acum doi ani i-am pierdut pe amândoi părinții am rămas singură, fără sprijin. Nu am avut bani nici măcar de continuarea facultății, așa că am renunțat la studii și am început să lucrez la Piața Centrală.
Pe cât de crudă a fost viața, tot ea mi-a trimis o rază de soare. L-am cunoscut pe Ionel și am crezut că viața mea începe să se lumineze. Un băiat blând, respectuos. După numai două luni, am avut o cununie modestă, doar noi, martorii și două rude.
Părea o nouă șansă… Dar n-a fost să fie. Ionel m-a convins să vând apartamentul moștenit de la părinți, în centrul Iașiului, cu visul de a deschide împreună o mică afacere. Mi-a vorbit atât de frumos și de convingător, că nu mi-am pus nimic la îndoială. Eram sigură că ne va fi mai bine. Dacă ne vom pune pe picioare, poate reușim și cu un copil, îmi doresc să fiu mamă! gândeam atunci naivă.
Dar afacerea nu a prins rădăcini. Din cauza certurilor continue pe tema banilor pierduți, relația dintre mine și Ionel s-a destrămat rapid. Și într-o zi, mi-a adus altă femeie acasă și m-a dat afară.
Am vrut să merg la poliție, dar mi-am dat seama că nu am nimic concret cu care să-l acuz. Eu însămi am vândut apartamentul și i-am dat banii.
***
Am coborât din tren la marginea satului și am pornit, singură, pe peronul pustiu. Primăvara abia începea, iar în jur era liniște și nici urmă de alți oameni prin grădini. În ultimii trei ani nimeni nu a mai călcat pe acolo, iar locul era de-a dreptul năpădit de buruieni. O să fac curat, o să fie totul bine… încercam să mă încurajez, deși știam că nimic nu va mai fi ca înainte.
Cheia am găsit-o ușor, era tot sub scândura prispei. Dar ușa abia dacă se mișca, se lăsase cu totul. Am încercat s-o descui, dar n-am reușit. Epuizată, am căzut pe scări și am izbucnit în plâns.
Dintr-o dată, în grădina vecină am simțit miros de fum și am auzit zgomot. Parcă mi-a revenit speranța poate o găsesc pe tanti Ana.
Tanti Ano! Sunteți acasă? am strigat.
În loc de tanti Ana, pe alee a apărut un bătrân cu barba nerasă, dar privire blândă. Pe un foc mic încălzea apă într-o cană ponosită.
Cine sunteți dumneavoastră? Unde e tanti Ana? am întrebat, dând înapoi instinctiv.
Nu te speria. Te rog, nu chema poliția. Nu fac nimic rău, nu am intrat în casă. Trăiesc afară, aici în curte…
M-a surprins glasul lui, avea o voce călduroasă, de om cult.
Sunteți… fără adăpost? am întrebat rușinată.
Așa este, a zis încet, lăsând privirea în pământ. Locuiești aproape?
Da… Cum vă numiți?
Mihai.
Cu patronimic?
Mihai Gheorghiu, a răspuns bătrânul, ușor zâmbind.
M-am uitat mai atent: hainele vechi, dar curate, iar Mihai Gheorghiu, într-un fel, parcă era din altă lume.
Nu știu la cine să apelez…, am oftat.
Ce s-a întâmplat? a întrebat el.
Ușa nu se deschide. E prinsă, n-o pot urni.
Vrei să mă uit eu? Poate reușesc, mi-a propus domnul Mihai.
Chiar vă rog!
Cât timp bătrânul încerca să rezolve ușa, eu am privit în gol, cufundată în gânduri: Cine-s eu să-l judec? Suntem amândoi, de fapt, în aceeași situație…
Domnișoară Ancuța, gata, am izbutit! Dar rămâi aici peste noapte?
Păi, unde altundeva aș putea merge? am murmurat.
Aveți căldură? Vreo sobă?
Sobă am, dar habar n-am cum se folosește.
Și lemne, ai? a întrebat el.
Nu cred…
Nu-i nimic, mă ocup eu, a spus cu hotărâre și a ieșit afară.
Eu m-am apucat de curățenie. În casă era frig și miros de mucegai. Nu-mi vedeam locul acolo… Dar după o oră, Mihai Gheorghiu s-a întors cu brațe de lemne. M-am bucurat sincer că nu-s chiar singură pe lume.
A curățat soba cu grijă și a aprins focul. Curând, căsuța a început să răsufle caldă.
Soba-i pornită, pune câte puțin lemn și focul ține toată noaptea, mi-a explicat bătrânul.
Dar dumneavoastră? Unde mergeți?
Mă aranjez pe la vecina. În oraș nu mă mai trage inima să merg, nu vreau să deschid răni vechi.
Domnule Mihai, nu plecați încă. Haideți la masă, bem un ceai cald și după aceea mergeți, am spus hotărâtă.
Nu s-a împotrivit, a lăsat geaca și s-a așezat la sobă.
Iertați-mă că vă întreb, dar… de ce ați ajuns pe drumuri? Păreți om cult, de ce trăiți așa?
Mi-a povestit cu glas stins: ani de zile a fost profesor universitar, pasionat de știință… Anii tinereții s-au dus cu munca; bătrânețea a venit pe nesimțite, și s-a trezit singur. Anul trecut, nepoata lui, Maria, s-a apropiat de el, promițând că-l va ajuta dacă-i lasă apartamentul moștenire. S-a bucurat, a acceptat din toată inima. Apoi l-a convins să vândă apartamentul din oraș și să cumpere o căsuță la marginea Chișinăului. Dar după ce a vândut tot și i-a dat Mariei toți banii pentru a deschide un cont la bancă, fata a dispărut. L-a așteptat în fața băncii ore în șir, dar ea nu a mai ieșit. Nici acasă nu a mai găsit-o. Și a rămas pe drumuri…
E o poveste tristă, oftă Mihai Gheorghiu. De atunci trăiesc afară. E greu să crezi că nu mai ai niciun acasă.
Și eu mă credeam singură pe lume…, i-am zis. I-am povestit totul.
Tu ești tânără, încă totul se poate repara. Să nu disperi, m-a mângâiat.
Hai să mâncăm, ajunge cu supărările!
Priveam la el cum mănâncă cu poftă macaroanele cu cârnați. Mi-a fost așa de milă de singurătatea lui…
Ce groaznic trebuie să fie să rămâi, la bătrânețe, abandonat de toți și să nu-i mai pese nimănui de tine, mă gândeam.
Ancuța, eu pot să te ajut să reintri la facultate. Mai am prieteni acolo, sigur găsim o soluție! Pot să-i scriu rectorului, vechi prieten. Tu vei merge să-l întâlnești, Constantin îl cheamă. Îți va întinde o mână.
Mulțumesc mult! Ar fi minunat…, m-am luminat.
Mulțumesc pentru cină, pentru ascultare. Acum merg și eu, e târziu.
Stați… E urât să vă trimit iar afară. Sunt trei camere aici, alegeți una pe plac. Adevărul e că mi-e frică să rămân singură, nici de sobă nu mă pricep. Nu mă lăsați aici în primejdie…
Nu te las, mi-a răspuns cu gravitate Mihai Gheorghiu.
***
Au trecut doi ani… Am terminat cu bine sesiunea și, cu gândul la vacanța de vară, mă îndreptam spre căsuța noastră de la țară. De fapt, stăteam cu chirie la cămin, dar în vacanțe sau la sfârșit de săptămână aici veneam.
Bunicule Mihai, am venit! i-am zis veselă, îmbrățișându-l.
Ancuța! Suflet drag! De ce n-ai dat un telefon, veneam să te aștept la tren. Cum ți-a mers?
Bine, aproape totul cu zece! m-am lăudat. Am adus și un tort, pune ceainicul, să sărbătorim!
Ne-am așezat la masă, la un ceai și la vorbă bună.
Am plantat vie! Fac și o foișoară acolo, să fie frumos vara, mi-a spus cu mândrie bătrânul.
E minunat! De fapt, tu ești stăpânul pe aici, fă cum îți place. Eu doar vin și plec! am râs.
Acum, Mihai Gheorghiu era alt om. Nu mai era singur, avea casă, avea o nepoată pe mine. Și eu m-am întors la viață, datorită lui. L-am simțit mereu acolo, ca sprijin, în locul părinților pe care nu-i mai aveam. Sunt recunoscătoare sorții că mi l-a scos în cale pe bunicul meu drag, care m-a salvat atunci când pierdeam totul.






