Fiecare iubire are forma ei
Mă numesc Vasile și scriu aceste rânduri în jurnalul meu, ca să nu uit niciodată ce am învățat despre viață și despre iubire, de la fetița mea și de la femeile pe care le-am avut lângă mine.
Într-o după-amiază rece de toamnă, când vântul de la Moldova bătea tăios printre blocurile dintr-un cartier din Chișinău, Maria, fetița mea, a ieșit în curtea blocului fără să-și pună haina groasă pe ea. Avea doar un pulover subțire și deja tremura, dar nu părea să-i pese prea mult. Se uita în jur, printre bălăriile încă verzi și pământul umed, iar ochii i se umpluseră de lacrimi, fără să bage de seamă.
Mărioară, de ce plângi? i-a zis neașteptat Mihăiță, băiatul vecinilor. Era cu doi ani mai mare ca ea, mereu cu părul răvășit și cu genunchii juliți.
Nu plâng, Mihai, doar mi-e frig, a mințit ea, încercând să-și ascundă fața.
Mihăiță s-a uitat atent la ea, apoi i-a strecurat în palmă trei bomboane învelite în hârtie colorată și a șoptit:
Ia-le, dar să nu spui nimănui, că dacă aude sor-mea, vin toți copiii. Intră în casă repede!
Maria a mulțumit încet, dar a rămas câteva clipe pe gânduri. Toți de pe scară știau că tatăl Mariei, Andrei, cam trage la măsea. Lucra la uzină, dar din salariul lui modest cheltuia mult pe băutură, iar restanțele la alimentara din colț tot creșteau. Tanti Valentina, vânzătoarea, se certa cu el la fiecare salariu, dar până la urmă tot îi dădea pe datorie.
În ziua aceea, Maria n-avea chef să povestească nimănui cât de flămândă era. Nici nu voia să se știe că frigiderul era mai tot timpul gol sau că tata doarme mereu pe canapea, cu hainele rupte pe el. La școală nu spunea nimănui nimic, de teamă că o vor lua la casa de copii. Auzise că acolo nu e loc bun pentru nimeni Iar tata s-ar pierde de tot fără ea. Mai bine acasă, chiar și așa.
Când a intrat din nou în bloc, tata dormea dus, cu cămașa mototolită și încălțat. Pe masa din bucătărie, două sticle goale de Divin, ba chiar și câteva sticle sub masă. A deschis ușa dulapului, nici urmă de pâine. S-a așezat pe scaun, a mâncat în grabă bomboanele primite de la Mihăiță, s-a oprit puțin la geam și s-a pus la teme. Îi plăcea matematica, dar azi nu avea nici o tragere de inimă. Vântul bătea tare, iar ramurile copacilor trosneau, smulgând ultimele frunze galbene.
Priveliștea din grădină o durea. Cândva, acolo răsăreau căpșune, zmeură și mărar, acum totul era uscat și năpădit de buruieni. Nici măcar mărul la care ținea mama nu mai avea rod. Săptămâna trecută, Andrei a strâns toate merele înainte de vreme și le-a dus la piață din Centrul vechi al orașului. Spunea că are nevoie de bani.
Andrei n-a fost mereu așa. Aveau câteodată zile frumoase împreună: mergeau cu mama la cules de ciuperci în pădurea Durlești, privea la emisiuni de sâmbătă seara, iar dimineața bea ceai și mânca plăcinte făcute de mama. Plăcintele erau umplute cu dulceață de mere verzi, bucăți scoase din borcanul păzit cu grijă pe raft.
Dar într-o vară, mama s-a îmbolnăvit grav la inimă și s-a stins în spital. Tata doar a zis: Nu o mai avem pe mama ta la masă, deci va trebui să ne descurcăm singuri. Dar ea va fi acum îngerul tău. Maria l-a strâns tare de gât, amândoi au plâns, dar după, tata s-a închis într-o tăcere apăsătoare și s-a apucat de băut. Rar mai stătea cineva cu el la masă; mai des umplea casa cu prieteni dubioși care râdeau tare și fumau mult.
Maria s-a apucat repede de teme, și-a băgat ce avea de băgat în ghiozdan, s-a culcat în pat lângă iepurașul ei de pluș, pe nume Tudor. Mama i-l cumpărase la primul său hram pe strada noastră, era galben odinioară, acum deja gri, dar și-a păstrat locul în sufletul Mariei.
Tu-ți mai amintești de mama, Tudore? a șoptit ea, strângându-l la piept.
Iepurașul nu a răspuns, dar Maria știa că și el ține minte. A închis ochii și i-au venit în minte imaginea mamei, cu șorțul legat peste rochie, frământând aluatul pentru gogoși.
Hai să facem plăcinte magice, Mariuță! râdea mama.
Cum adică magice, mami?
Le facem în formă de inimă, și dacă-ți pui dorință când mănânci, sigur se va împlini.
Maria încerca să le modeleze împreună cu ea, plăcintele ieșeau strâmbe, dar mama nu spunea nimic, doar râdea cald: Fiecare inimă are forma ei, Mărioară
Casa mirosea a vanilie și mere coapte, iar când venea tata de la lucru, toți trei stăteau la ceai, visând pe rând dorințe.
Amintirea asta a făcut-o să plângă iar, dar nu voia să o vadă nimeni așa. Într-o sâmbătă, după prânz, s-a gândit să iasă prin sat, spre marginea pădurii. Avea hainele vechi pe ea, udă la picioare, dar nu-i păsa. S-a oprit în fața casei bătrânești a lui moș Ion, care murise de curând și lăsase în urmă un măr și câteva pere încă bune.
Maria nu era la prima vizită acolo. Mai urcase gardul să caute fructe căzute, spunându-și mereu cu teamă pentru suflet: Nu fur, doar adun ce-i pe jos, altfel se strică pe degeaba.
Nu l-a cunoscut prea bine pe moș Ion, dar știa că era blând; uneori le dădea copiilor din mahala câte o pară sau o bomboană.
Acum, când culegea două mere, a auzit o voce de femeie:
Hei, tu cine ești?
Maria a scăpat merele din mâini. O femeie în palton, cu un batic înflorat, ieșise pe cerdac.
Eu sunt Maria nu fur, iau doar de jos Credeam că nu stă nimeni aici
Eu sunt nepoata lui moș Ion și am venit de ieri înapoi la casa bunicilor. Cum de intri aici la mere?
De când a murit mama vocea i s-a frânt și iarăși i-au dat lacrimile.
Femeia s-a făcut moale în privire și a îmbrățișat-o.
Nu mai plânge, hai înăuntru la mine. Mă cheamă Anisia, dar îmi zic și Ana, ca și pe mama ta. Când vei fi mare, și lumea ți se va părea grea, să te gândești mereu la o Ana bună
Anisia a înțeles dintr-o privire cât de flămândă și lipsită de dragoste era copilul ăsta, așa că a invitat-o în casă, a dat haina jos, și a pus la încălzit un bol de ciorbă cu pui. Pe masă a pus un coș de pâine proaspăt scoasă din cuptor.
Maria n-a avut nicio jenă: a mâncat totul dintr-o răsuflare, și-a lins degetele, apoi a zâmbit pentru prima dată după mult timp.
Vrei mai multă supă? a întrebat Anisia blândă.
Nu, mulțumesc, mi-a ajuns
Bun. Hai la ceai, am o surpriză.
A pus pe masă o tavă cu plăcinte mici, rotunde, în formă de inimă, mirosind a vanilie. Maria a luat una, a mușcat și a simțit că se întoarce acasă, printre amintirile cu mama. A mormăit încet: Și mama făcea la fel
După masă, s-a deschis. I-a spus cu cine stă, unde trăiește, că are doar zece ani și că tata nu se poate lăsa de băut.
Anisia a insistat să meargă cu ea până acasă. A găsit apartamentul într-un haos: tatăl Mariei încă dormea îmbrăcat, peste tot sticle goale, chiștoace, covorul murdar.
O să facem împreună curat, i-a spus tare Anisia, și s-au apucat de strâns. În timp ce aranjau, Maria i-a șoptit:
Nu vreau să spui la nimeni despre noi Tata e bun, doar c-a rămas singur și nu-și găsește drumul. Dacă află cineva, mă iau de lângă el și el n-are pe nimeni altcineva
Nu-ți face grijă, scumpo, nu zic nimic, promit.
Timpul a trecut repede. Cu ajutorul Anisiei, Andrei s-a lăsat de băutură și a început să muncească îngrijit. Într-o zi, l-a invitat acasă la ceai, și de atunci nu a mai băut. Maria a început să meargă la școală cu părul frumos împletit, în pardesiu nou, cu ghiozdan roșu și bocanci noi.
Mărioară, mama mi-a zis că tatăl tău s-a însurat cu tanti Anisia! E adevărat? a întrebat-o Lenuța, colega ei.
Da, acum am altă mamă, tanti Ana, și mă simt iubită din nou! a răspuns Maria cu mândrie și a fugit spre poarta școlii.
Anii au trecut ca o clipă. Maria a devenit studentă la Universitatea din Iași și venea acasă în vacanțe, unde o întâmpina mereu Anisia cu brațele deschise și glas cald:
Bine ai venit, profesoara mea! Hai în casă, să vezi ce plăcinte ți-a făcut mama!
Iar seara, Andrei venea de la serviciu, vesel și curat, și ne strângea pe toți la masă. Stăteam la un ceai dulce și, privindu-i, am înțeles: fiecare iubire are forma ei, și fiecare familie renaște atunci când cineva se încumetă să înmoaie inima altuia.
Asta este lecția mea: nu trebuie să arăți într-un fel sau altul ca să fii o familie adevărată. Dragostea adevărată, în Moldova, ca și oriunde, are mii de forme totul e să nu lași niciodată frigul să intre prea adânc în suflet.
