Părinții soțului meu parcă nu se pot liniști încearcă mereu să-l împace cu fosta lui soție. Tu nu pricepi, doar au împreună un copil! se plânge soacra mea cu of profund, de parcă lumea s-ar termina dacă nu reușește planul ei măreț.
Eu sunt soția unui bărbat ale cărui rude refuză cu încăpățânare să accepte că fiul lor a divorțat de ceva mai bine de patru ani. Ei, și ce dacă! Dacă îi asculți, ai crede că totul s-a întâmplat ieri. De trei ani, suntem căsătoriți și, spre șocul lor, chiar trăim frumos împreună.
Soacra mea e convinsă că feciorul a dat cu bâta-n baltă, că a fost tinerel și neatent și că e de datoria lui să repare cumva relația cu fosta și să se apropie de familia acesteia, pentru că, vai, copilul lui a rămas acolo.
Când l-am cunoscut pe Cătălin, el era deja divorțat. Cică s-au despărțit amiabil. Iar ea se și recăsătorise, cu foc, probabil tot cu vreun Făt-Frumos care a contribuit la poveste. Poate-o fi fost o greșeală că ne-am căsătorit, dar mama lui insista din suflet să facem nunta. Fosta lui fusese însărcinată, iar el, cu vorba pe jumătate, mi-a povestit: Să știi că nici nu eram îndrăgostit, nu mă vedeam soț, dar dacă nu rămânea gravidă, nu mă însuram.
Pe bune, eu n-am avut vreo teamă față de fosta lui. De la început am vrut doar să-l cunosc mai bine, să văd omul. Am înțeles rapid că nu plânge după cealaltă familie și nici n-are vreo tresărire față de ea. Fosta lui nu e nici ea curioasă de soarta lui Cătălin doar comunică strict despre fiu.
Numai soacra mea nu reușește nicicum să accepte situația. Nici socrul. Amândoi pun la cale împăcări ca niște strategi experimentați, ba chiar au reacționat foarte urât când au aflat că ne luăm.
Sunteți tineri, cu viața înainte. De ce te bagi într-o familie cu trecut? m-a întrebat din senin, când am rămas singure.
I-am zis că, dacă Cătălin ar fi însurat, nu mi-aș fi băgat nasul. Dar e liber. Voia să-mi mai dea lecții, dar tocmai când se pregătea să-mi țină discursul vieții, a intrat Cătălin în cameră, și gata, a amuțit. Atunci mi-a picat fisa că nu vom avea o relație idilică. N-am plâns după visul pierdut.
După nuntă, ne-am mutat împreună. Relația cu soacra am redus-o la minim: sărbători de familie, gata. Atunci trebuie să mă prefac că ascult lamentările despre fosta noră, ce femeie deosebită era. Cătălin tot încearcă s-o domolească, dar ea, nu și nu, tot la capul nostru.
N-avem copii, nu mă tenta postura de mamă, iar Cătălin are deja un băiat. Soacra era satisfăcută că nepoțelul există, nu?.
După divorț, soacra s-a activat cu tot arsenalul: invita mereu fosta noră la sărbători, îi spunea cât de grozavă e ea. Fosta, sinceră, venea, dar se vedea că nu-i arde de nimic, doar își bea cafeaua și pleacă.
Soacra încerca să-i stârnească lui Cătălin vreun foc pentru fosta, și mie gelozie pentru el. Mă suna: Știi unde-i Cătălin?. Dacă nu știam, clar era la fosta! Ori îl trimitea din întâmplare la ea cu baiațiul. Fel de fel de scenarii…
Eu n-am fir de gelozie, dar toată povestea îmi zgârie nervii. Dacă privești cu ochiul liber la relația lor, vezi că nu e nimic: nici iubire, nici ranchiună fiecare își vede de viață. Da, copilul comun complică puțin lucrurile. Cătălin îi dă lunar pensie alimentară, totul civilizat, vorbește cu fiul, îl aduce pe la noi. Fosta nu îl șantajează și nu face probleme. O femeie normală. Se comportă ca lumea. Ce-a fost, a fost, își văd de treabă.
În schimb, la capitolul înțelepciune, soacra tot pierde trenul. Face și desface intrigi ca într-o telenovelă de la Chișinău. Oare când îi va veni mintea la cap? Cică dacă o să fac un copil, s-o liniști definitiv. Eu nu cred, dar să vedem ce mai inventează până atunci…
