Cea mai importantă clipă Temperatura Lerei a crescut brusc. Termometrul a arătat 40,5 și imediat au început convulsiile. Trupul fetiței se arcuia atât de tare, încât Ira a încremenit o secundă, nevenindu-i să creadă ce vede, apoi s-a repezit spre fiica ei, abia stăpânindu-și tremurul. Lera a început să își piardă respirația, gura îi era plină de spumă, iar respirația îi era sacadată, de parcă cineva o ștrangula din interior. Ira încerca să îi deschidă gura — degetele îi alunecau, nu o ascultau, dar tot a reușit. Fetița s-a moleșit brusc, căzând în inconștiență. Cinci sau zece minute — nimeni nu ar fi putut spune exact. Timpul nu mai curgea în secunde, ci în bătăile inimii Irei, ce-i răsuna în tâmple. Veghea să nu-i alunece limba și să nu-i blocheze respirația, ținea capul Lerei cât timp convulsiile o zguduiau mai tare ca orice șoc electric. Ira nu vedea nimic altceva decât un singur lucru: Lera trebuie să inspire din nou. Lera trebuie să revină. Țipa — spre bucătărie, spre pereți, în gol și spre cer. Țipa la telefon 112, spunând numele fiicei ei cu atâta disperare de parcă doar prin acel strigăt ar putea să o țină în viață. L-a sunat pe Maxim, iar printre lacrimi și sughițuri, a reușit cu greu să spună doar: — Lera… Lera era să moară… Dar în receptor Maxim a auzit altceva — un cuvânt scurt, înfricoșător: “a murit”. Și-a pus mâna la inimă, durerea era atât de ascuțită, de parcă i-ar fi înfipt cineva un cuțit în piept. Genunchii i-au cedat, și s-a lăsat încet, aproape fără zgomot, pe podea — ca un om căruia i s-au terminat deodată toate: puterea, gândurile, viitorul… Colegii încercau să-l ridice, să-l ajute, dar trupul nu-l asculta. Cineva i-a adus picături, altcineva apă, altcineva îl mângâia pe spate — toți vorbeau ceva liniștitor, dar cuvintele se spărgeau de disperarea lui ca valurile de un perete de beton. Maxim nu reușea să se adune. Mâinile îi tremurau spasmodic, paharul îi dârdâia de dinți, iar din gât îi ieșeau doar frânturi de cuvinte, ca dintr-un mecanism stricat: — A-a… mu… rit… L-Lera… a murit… Buzele i s-au albit, respirația i s-a tăiat, iar mâinile îi erau ca străine. Șeful, domnul Vitalie Ivan, fără să stea pe gânduri, l-a ridicat pe Maxim de sub brațe și l-a târât aproape pe sus la uriașul său jeep. Ușa a trântit atât de tare, parcă totul a răsunat înăuntru cu ecou. — Unde? Unde să merg? — a țipat el direct spre fața lui Maxim, încercând să-l aducă la simțuri. Acesta stătea ca un orb, cu ochii larg deschiși, fără să înțeleagă nimic. Pentru câteva secunde, nici nu a clipit, ca și cum ar fi rămas blocat între realitate și coșmar. — La spitalul de copii… municipal… — a reușit într-un final Maxim să spună, ca și cum fiecare cuvânt îi era smuls cu forța, trecând prin durere, frică și un nod de disperare în gât. Spitalul era departe — mult prea departe pentru un om care tocmai a auzit cel mai cumplit cuvânt din viața lui. Vitalie Ivan a apăsat accelerația. Jeepul era aruncat dintr-o bandă în alta, semafoarele deveniseră doar pete fără sens. Roșu, verde — nu mai conta! O dată, într-o intersecție, le-a sărit în față un alt jeep negru, care a apărut din senin. Doar câțiva centimetri i-au despărțit de impact. Vitalie Ivan a smuls volanul, mașina a derapat, roțile au scârțâit, sărind scântei de sub frână. Celălalt jeep s-a dus mai departe, lăsând în urmă un miros de cauciuc ars și senzația că moartea tocmai a trecut pe lângă ei, atingându-i aproape. Maxim n-a observat nimic. Lacrimile nu se mai opreau. Stătea cocoșat, cu pumnul la gură, ca să nu izbucnească în plâns. Și deodată… o sclipire. De parcă cineva a proiectat o amintire pe un ecran. Lera avea trei ani. Era bolnavă de angină atât de rău, încât termometrul arăta grade de speriat și adulții. Salvarea i-a făcut injecție, a recomandat supozitoare. Leruța stătea în pijamaua cu iepurași, toată fierbinte și uda de lacrimi. Ira o ruga de o jumătate de oră. Lera sughița, își freca ochii cu pumnișorii, apoi ceda și, tristă, spunea: — Bine, pune… dar să nu aprinzi! Atunci Maxim a căzut aproape de râs pe podea. Merseseră de curând la biserică și ea ținuse minte că lumânările se aprind. Vitalie Ivan a scos mașina pe bulevard — lung, luminat de felinare, rece ca o lamă de cuțit. Amintirea n-a iertat și a lovit cu următoarea scenă. Peste câteva săptămâni, Leruța urca pe un dulap uriaș. Ca o maimuțică. S-a cățărat aproape până-n tavan, chiuind mândră. Și-ntr-o clipă, dulapul a început să se încline amenințător. POC! S-a prăbușit. Ira a țipat, Maxim s-a repezit, dar era prea târziu. Bubuitul a spart liniștea casei. Lera a scăpat. Vânătăi, lacrimi, sperietură și o ciocolată uriașă ca să-i aline plânsul. La vederea ciocolatei, Lera s-a liniștit brusc, ca și cum apăsa cineva un buton invizibil. N-a mai plâns, și-a șters nasul și a întrebat: — Pot două deodată? Ciocolata, pentru ea, era butonul salvator al fericirii. Atunci, Maxim s-a gândit că dacă s-ar da ciocolată în spitale, omenirea ar fi găsit de mult elixirul vieții veșnice. Apoi… Liniștea din casă, seara, lampa care ardea blând. Ira spune: — Mâine mergem la biserică. Punem o lumânare pentru sănătate. Și Lera, serioasă ca niciodată, întreabă: — În fund, adică?.. Ira își acoperă fața cu mâinile, iar Lera îi privea pe amândoi cu o privire de parcă zicea: “Haideți, hotărâți-vă, de ce râdeți?”. Acum, în mașină, fraza asta ridicolă l-a lovit pe Maxim drept în inimă. Fiindcă tocmai în aceste mărunțișuri era viața ei. Viața ei. Șeful a ajuns, totuși, cu Maxim la spital. Au parcat brusc, de parcă mașina se temea să nu piardă vreo secundă. — Leruța trăiește, — a fost primul lucru pe care l-a auzit Maxim — au dus-o imediat la terapie intensivă și de câteva ore nu au mai spus nimic. Pe Ira au lăsat-o s-o vadă. Lui Maxim nu i-a rămas decât să aștepte și să se roage… —– Era ora unu noaptea — acel moment când lumea se oprește și devine nemărginit de singuratică. Maxim a ridicat privirea și a găsit cu ochii fereastra de la etajul doi, unde fetița lui lupta pentru viață. La fereastră, ca într-un film de groază, a apărut Ira. Stătea nemișcată, cu mâinile pe lângă corp, cu privirea direct prin geam, chiar spre el. Fără gesturi, fără să ofteze, fără să întindă mâna după telefon. El i-a făcut semn, de parcă putea astfel alunga frica care îi unea. A sunat-o — nu a răspuns. Doar se uita, ca o umbră, ca o fantomă a iubirii care se teme să dispară dacă mișcă. Și atunci i-a sunat telefonul. Scurt, tăios. I s-a zis doar atât: — Intrați. Și s-a închis. Groaza l-a învăluit atât de dens, că aerul i s-a părut cleios ca un sirop. A încercat să se ridice — picioarele nu l-au ascultat. Corpul nu voia să meargă, ca și cum pământul îl țintuia, să nu audă ceea ce nu poate îndura. Știa că trebuie să intre, dar frica îl paraliza. Atunci, din ușă, a ieșit o asistentă. Tânără, obosită, în crocși de spital tociți. S-a îndreptat spre el. Maxim s-a uitat la ea și a simțit că totul s-a prăbușit în el. Gata. Sfârșit. Acum o să îi spună. Asistenta s-a apropiat, s-a aplecat puțin și i-a zis calm, dar răspicat, ca un deznodământ — dar unul luminos: — Va trăi. A trecut criza… Și lumea s-a clătinat. Buzele i s-au zbătut, au devenit neputincioase, străine, parcă nu-i aparțineau. Stătea acolo, încercând să spună măcar “mulțumesc”, “Doamne”, să respire. Dar îi tremurau doar colțurile gurii, mâinile, și pe obraji îi curgeau lacrimi — fierbinți, vii. —– După noaptea aceea, multe pentru Maxim nu mai aveau importanță. Nu-i mai era frică să-și piardă jobul. Nu-l mai speria să pară caraghios, ridicol, pierdut. Tot ce îl ținea cu adevărat era amintirea acelei nopți. Cum lumea poate să se frângă într-o secundă. Cum poate dispărea omul pentru care ai fi gata să miști munții… Restul nu mai conta. De parcă lumea de “dinainte” și “după” s-ar fi despărțit de o linie subțire de frică. Toate celelalte spaime s-au topit, ca un zumzet inutil înainte de liniștea adevărată.