FERICIREA MULT AȘTEPTATĂ
Astăzi era, fără exagerare, cea mai fericită zi din viața Nataliei. Radia de bucurie! Și era și normal după doisprezece ani de așteptare, timp în care nu reușise să devină mamă, vestea de azi o făcea să creadă din nou în miracole. Va avea un copil! Pentru o femeie, ce veste poate să fie mai frumoasă decât să afle că va fi mamă? Oricare dintre noi, care a simțit vreodată bucuria maternității, ar confirma.
Natalia parcă plutea. Aproape din minut în minut își punea mâna pe burtică și, zâmbind larg, îi vorbea viitorului ei copil, de doar două luni și jumătate. Nu că ar fi primit vreun răspuns, dar și așa era cel mai poetic dialog al ei.
Pe Mihai îl cunoscuse încă din vremea studenției. Amândoi la Chișinău, la universitate, colegi și prieteni. În timp ce alții se chinuiau cu examenele, ei deja își făceau și planuri de nuntă. S-au căsătorit la trei luni după ce au luat diplomele. Totul părea perfect, erau fericiți ca niște verze de toamnă, cum ar zice bunica. Și totuși, la jumătate de an de la nuntă, Natalia începuse să fie cuprinsă de griji. Mihai o calma cum putea: Lasă, dragă, ai răbdare, o să vină și copiii! Dar răbdarea nu era tocmai punctul ei forte.
Au trecut încă doi ani, iar Natalia începea să-și piardă speranța. Vizite la doctor, investigații, dar nimic care să explice misterul. Mihai îi simțea tristețea și încerca să o înveselească: o scotea la plimbări pe aleea Catedralei, îi cumpăra mereu plăcinte cu brânză, însă Natalia era tot mai abătută. Așa au trecut cei doisprezece ani familia mergea, dar fericirea rămânea undeva la orizont.
Și într-o bună zi, într-o după-amiază călduță de iulie, Natalia s-a hotărât să iasă la plimbare singură, cât era Mihai la serviciu. Pășea alene pe străzile Chișinăului, cu gândurile hoinărind peste tot. Nici măcar claxoanele șoferilor grăbiți nu o trezeau din visare.
Dintr-odată, a auzit o voce subțirică aproape de ea:
Poate ești tu mama mea?
Natalia s-a oprit brusc, de parcă ar fi văzut fantoma cojii de ceapă uitate sub pat. Ridică privirea și vede, dincolo de gardul unui centru de plasament, un băiețel de vreo trei ani, cu ochii mari și curioși, agățat cu mânuțele de barele de fier.
Fără să înțeleagă exact ce se întâmplă, Natalia rămase pe loc, cu sufletul cât un varză. Se apropie încet de băiețel. În fundal, alți copii se jucau, de parcă povestea ar fi fost un film românesc vechi. Natalia îl privea și încerca să găsească un început de discuție. În capul ei, se învârteau gânduri ca poalele la horă.
Până la urmă, îl întreabă:
Nu îți amintești de mama ta? Cum era ea?
Nu, n-am văzut-o niciodată. De asta stau aici și aștept. Sigur mă recunoaște dacă trece pe lângă mine!
Sigur că da, a răspuns Natalia, simțind că poate chiar are o șansă să devină mama lui.
Cum te cheamă?
Pe mine mă cheamă Ștefan.
Natalia s-a decis pe loc că va face tot ce-i stă în putință să adopte acest copil. Poate soarta a adus-o în acea zi la acel gard. Încercând să-l facă să zâmbească, i-a spus:
Am avut un băiețel acum câțiva ani, dar l-am pierdut. Și el se numea Ștefănel, și încă îl caut. Poate ești tu?
Băiețelul a râs din tot sufletul, strigând:
Da, da! Tu! Tu ești mama mea! Am știut!
Mâinile lui au trecut printre gratii, iar Natalia l-a cuprins strâns, ținându-l ca pe cea mai importantă comoară.
Hai să mergem la directoare să-i spunem că ne-am găsit! Te iau acasă.
Uraaaa! a țipat Ștefan, să audă și portarul.
Natalia a intrat cu sufletul cât o casă în clădirea centrului, cu Ștefan de mână.
În sfârșit, micul nostru Ștefănel are și el mamă! a spus o infirmieră, ștergându-și ochii cu colțul șorțului, de bucurie.
Au urmat dosare, comisii, verificări viața în Moldova e ca un tren ce oprește în toate gările. Dar Ștefan știa și simțea că mama lui l-a găsit finalmente. Natalia l-a pregătit și pe Mihai pentru noua viață: au mobilat camera copilului, au cumpărat pat, jucării și, evident, un tractor din plastic ca să nu uite niciodată de satul bunicii. Mihai nu se putea împotrivi, văzând după atâția ani sclipirea fericirii în ochii Nataliei.
A venit și ziua mare: Ștefan era de-acum fiul lor! Mergeau ținându-se de mână spre casă, fericiți de parcă tocmai ar fi câștigat la Loteria Națională vreo 80.000 de lei. Casa s-a metamorfozat: liniștea de altădată a fugit, fiind înlocuită de gălăgia pașilor mărunți și de Tati, uită-te! pe ton de alarmă cosmică. Natalia trăia din nou. Toată dragostea ei, păstrată undeva între borcane cu dulceață și vise, o dăruia acestui băiețel. Mihai era pentru Ștefan tata super-erou, variantă moldovenească.
Timpul trecea, băiatul creștea și aducea veselie în familie. Și, într-o dimineață, Natalia nu se simți bine. Mihai s-a panicat și au mers împreună la medic. De acolo, au primit vestea care nu poate fi descrisă nici în poeziile lui Eminescu: Natalia va avea un copil!
Toți așteptau cu sufletul la gură să se nască încă un bebeluș. Când a venit ziua, s-a născut o fetiță perfect sănătoasă pe care au numit-o Domnița. Familia lor era acum completă, ca o masă moldovenească de sărbătoare.
Natalia știa un lucru: minunea de a o vedea pe Domnița născută s-a petrecut doar pentru că, într-o zi, nu a trecut indiferentă pe lângă un băiețel la gard. Faptele bune, la noi, nu rămân nerăsplătite. Fericirea nu vine cu orarul de la primărie, ci când deschizi inima larg, fără să ceri nimic în schimb.
