Am plutit într-un vis ciudat către altă țară, cu gândul să-mi văd fostul logodnic, la trei luni după ce m-a lăsat. Ireal, știu, ca și cum aș străbate cu barca un râu ce curge invers, fără să-mi folosesc mintea, ci doar bucățile sfărâmate din sufletul meu. Inima mi-era învelită într-un nod, iar în valiza mică se ascundea inelul, alături de fotografiile noastre și o speranță naivă, ce mă ghida ca o stea ieșită din rând.
Știam unde lucrează medic la Spitalul Municipal Chișinău. Ajunsesem singură, ca un fir de vânt printre clădirile gri, și mă așezasem în hol, prefăcându-mă că aștept vești despre un pacient imaginar. Când l-am zărit venind pe coridor, timpul s-a pocit, aerul mi s-a ars în piept, cu halate albe ca niște noroiuri și pași grăbiți ce parcă nu purtau niciun gând la mine.
M-am apropiat și vocea mi-a ieșit ca o ploaie rece: Trebuie să discutăm…. Privirea lui era tulbure, ca la cineva care a uitat ce e dorul. Ne-am plimbat printre pereții despicați de lumină. Am încercat să vorbesc hotărât: am venit pentru că nu vreau ca totul să se termine așa, încă te iubesc, vreau să salvăm firul rupt. Dar el n-a clipit nici măcar o secundă. Mi-a spus rece, ca o noapte de decembrie, că s-a decis, e dedicat muncii și eu ar trebui să-mi văd de drum ca un tren ce nu mai are peronul meu.
Cuvintele mi-au zvâcnit lacrimi sub piele, dar le-am înghițit. Am scos inelul ascuns în portmoneu, i l-am dat cu mâini tremurânde, și am fugit cu un rămas-bun mut. Pe treptele din fața spitalului, pe o bancă de beton, m-am prăbușit și am plâns cum nu o făcusem de luni întregi. Am plâns pentru drum, pentru iluzii, pentru respingere, pentru iubirea pe care nimeni n-o mai voia.
Nu am observat că pe o altă bancă, ceva mai încolo, stătea cineva în halat medical, un bărbat ca un ecou pierdut. El, medic în pauză, asculta cum plângeam până când șiroaiele de lacrimi s-au stins. S-a apropiat încet, ca într-un tablou pictat prost și m-a întrebat blând:
Iartă-mă că întrerup… Dacă ai nevoie de ceva, sunt aici. Ești bine?
Am privit pământul și am reușit doar să șoptesc:
Nu… mi-au frânt inima de două ori… de același om.
Privirea lui era ca o lumină din alt univers, plină de grijă. M-a întrebat dacă poate sta lângă mine. S-a așezat. Era o discuție așa străină, așa cum nu se întâmplă în realitate, ci numai în vis: apă oferită în sticluță de plastic, întrebări simple am pe cineva aici? Sunt singură? L-am lăsat să afle tot: că am venit doar să-mi văd fostul logodnic, că am avut planuri de nuntă la Bălți, că de trei luni sunt cețoasă în suflet și nu-mi revin.
Nu m-a judecat. Doar mă asculta, cu voce domoală, spunându-mi că nu trebuie să cer iubire de la nimeni, că azi e normal să fiu sfărâmată, dar că nu am voie să rămân ancorată în durerea aceasta. Nu flirta era tonul omului care vrea să ajute simplu o femeie străină ce plânge lângă spitalul Chișinău.
Am început să vorbim… apoi am început să ne scriem. I-am spus că nu vreau să rămân mult aici, că tot ce vreau e să dispar repede. M-a întrebat când am avionul înapoi spre Sibiu. I-am răspuns sincer nu cumpărasem bilet, speram să refacem totul. El mi-a spus:
Rămâi câteva zile. Ieși cu mine și cu prietenii mei din spital. Să nu stai în hotel să plângi.
Am acceptat. Am ieșit la plimbare, am gustat plăcinte moldovenești, am cunoscut echipa lui. Eu eram încă în stare de infarct sentimental. Nimic nu s-a întâmplat între noi fără săruturi, fără flirt, doar discuții lungi și zâmbete firave, care îmi alinau durerea.
După o săptămână m-am întors acasă, crezând că totul s-a terminat. Dar nu s-a sfârșit. Am continuat să vorbim zi de zi, timp de șase luni mesaje lungi, apeluri târzii, înregistrări vocale, lucruri banale ca două fantome ce se aude una pe alta. Și, fără să-mi dau seama, ne-am legat tot mai tare.
Într-o zi, fără vreun avertisment, el a apărut în orașul meu Craiova. Mi-a scris:
Sunt aici. Trebuie să te văd.
Mă aștepta la aeroport. Am ajuns și, când l-am văzut cu valiza, am simțit că am adormit din nou în propriul vis. M-a strâns în brațe și mi-a spus clar:
M-am îndrăgostit de tine. Nu mai vreau să vorbim doar online. Am venit să te privesc și să văd dacă simți la fel.
Am început să plâng nu de tristețe, ci de frică, de emoție, de uimire, de toate odată. I-am zis da fără să-mi dau seama, am înflorit într-o iubire nouă. Din ziua aceea a început povestea noastră.
Astăzi se împlinesc trei ani de când suntem împreună. Suntem logodiți. Nunta a fost în august la o biserică veche din Orhei. Acum împărțim invitații ca niște copii ce dau de mâncare la porumbei în parc. Uneori mă gândesc: dacă n-aș fi mers într-o țară străină să caut un om care nu mă voia, n-aș fi găsit niciodată bărbatul care este astăzi soțul meu.
Și chiar dacă totul a început cu plâns sfâșietor pe o bancă de la Spitalul Chișinău… visul meu s-a transformat în cea mai neobișnuită poveste de dragoste pe care am trăit-o vreodată.
