Într-o dimineață cețoasă de toamnă, tata m-a chemat într-o odaie cu perdelele trase. Voia să-mi spună ceva grav, după cum îi tremura vocea. Parcă simțeam cum aerul se îngroașă între pereții scorojiți, iar inimii mele îi venea să sară din piept. În sufragerie stătea o femeie necunoscută, cu un șal colorat aruncat pe umeri.
Toate bucuriile și durerile noastre s-au învârtit mereu în jurul lui tata, un om cu palme crăpate de muncă, ce mi-a fost adăpost și stâlp. După nașterea mea, mama dispăruse ca un vis neclar, iar el n-a mai îndrăznit niciodată să ceară dragoste de la altă femeie, de frică să nu mai piardă ceva drag. Viața nu l-a mângâiat prea des, iar eu, cu fiecare an, îmi doream cu încrâncenare să devin sprijinul lui, să-l ajut să nu mai poarte totul singur pe umeri.
Fiindcă păturica noastră financiară era mereu prea scurtă, am început să muncesc de la cincisprezece ani. Scriam pentru Gazeta de Iași, iar după trei ani am găsit ceva mai bun la o tipografie din Chișinău. Alți câțiva ani s-au scurs și am nimerit într-un birou în centrul vechi al Bălțiului, unde le-am zis tuturor că de-acum sunt pe picioarele mele și pot să-l susțin și pe tata, și pe mine. În acea zi ciudată, el m-a chemat iar pentru o vorbă serioasă. Mă simțeam ca-ntr-o piesă absurdă, plutind între realitate și somn. Femeia din camera mare era mama, așa mi-a spus tata, cu glas stins.
Când privirile ni s-au întâlnit, ea a izbucnit în plâns, tăindu-și respirația și tot soarele din odaie. Șoptea scuze printre suspine și voia să mă cuprindă cu brațele ei subțiri, dar eu am rămas împietrită, ca o păpușă veche uitată în pod. M-am smuls ușor din îmbrățișarea ei moale și am fugit afară, lăsându-i pe tata și pe femeie singuri. În mintea mea plutea o ceață de resentimente. Am decis să-l las pe tata să descurce firele încâlcite ale trecutului, să facă el cum știe mai bine. Nu pot ierta pe cineva care ne-a lăsat pentru a culege amăgiri și nu a găsit nici măcar într-o dată, printre atâtea primăveri, un La mulți ani pentru copilul ei. Leii moldovenești abia de mi-au ajuns să-mi cumpăr liniștea în acea noapte, când vaietele de pe coridor au răsunat ca o litanie fără sfârșit.
