Fosta mea soacră ne ține sub observație, ca la teatru.
Soacra mea, Lenuța, are 52 de ani și a fost mama răposatei mele soții, Tamara. Pe la 23 de ani m-am însurat cu Tamara, după ce am aflat, cu ceva emoții, că urmează să fim trei a apărut și Irina, fetița noastră.
La doar doi ani după ce ne-am croit familia, s-a întâmplat ce era mai rău: Tamara s-a îmbolnăvit grav și a plecat dintre noi. Eu am rămas cu Irina, o mogâldeață cu părul încâlcit și ochii mari. N-am stat prea mult pe gânduri și m-am mutat la părinți, în Chișinău, ca să am cine să mă ajute. Eu lucram zece ore pe zi, mama și tata se ocupau de Irina, iar din când în când mai apelam la o bonă, ca să nu-i cocârjez pe ai mei. Acum Irina are opt ani și e ca o furtună cu codițe.
Tocmai când începuserăm să ne intrăm în ritm, ce crezi că se întâmplă? Lenuța decide să se mute, nici mai mult, nici mai puțin, la Chișinău, taman ca să fie mai aproape de Irina. Erau aproape 1.000 de kilometri între noi înainte, dar distanța nu a contat deloc pentru o bunică însetată de nepoțenie.
Am zis să fiu înțelegător Tamara a fost singurul ei copil, iar Irina unica nepoată. Pe de altă parte, mă temeam să nu devenim o reconstituire de telenovelă moldovenească, cu Lenuța la fiecare colț de cameră.
Dar, odată ce s-a instalat, fiecare zi la mine acasă a început să semene cu un episod din “Surprize, Surprize”. E la mine în sufragerie de dimineața până seara. Sâmbăta și duminica nici nu apuc să-mi beau cafeaua, că deja o aud comentând despre praful de pe mobilă și firimiturile de pe covor.
Când Irina e la școală, Lenuța tot nu pleacă. Are mereu argumente beton:
Dragă, fără o femeie prin casă, nu merge! Praful ăsta nu se dă niciodată bătut, îți spun eu.
Florile îți mor toate! Mai ai un pic și zici că ai crescut urzici la ghiveci.
Aseară s-au văzut niște dubioși pe stradă, dar nu le-a venit să intre, că am stat eu de strajă!
Nu-ți fă griji, nu-mi fac pensia din banii tăi.
Cred că Lenuța e convinsă că fantoma Tamarei stă pitită pe undeva, pentru că uneori vorbește singură cu peretele. Dacă nu știi povestea, crezi că repetă replici pentru un spectacol de teatru experimental.
Am avut discuții, i-am spus că am și eu nevoie de aer și nu m-aș supăra să o găsesc pe ușă, din când în când, nu pe canapea, permanent. Și a părut să înțeleagă. Dar numai părea.
Săptămâna trecută a venit potopul. De ceva timp mă văd cu o fată Valeria, moldoveancă sprintenă și cu simțul umorului. Plănuisem să avem un weekend liniștit la mine acasă, în lipsa Irinei, trimisă la părinții mei pentru două zile.
Eram pe canapea, la film și sarmale, când aud un huruit și un foșnet ca-n filmele de groază, pe hol. Mă uit înspăimântat și ce să vezi? Lenuța, siluetă între două uși, intrată ca la ea acasă și fără să-și bată capul să anunțe. Cică iar i s-au ofilit florile și trebuia să le salveze fix atunci.
Partea amuzantă e că n-am apucat să mă dezmeticesc, că a început ea scandalul: m-a acuzat că mi-am uitat soția sub covor și că sunt lipsit de decență. M-am supărat, m-am dus la ea hotărât și i-am zis verde în față:
Lenuța, gata! Nu mai ești binevenită aici, cheia rămâne la mine, poftim pe ușă!
Acuma, s-au strâns sfătuitorii. Părinții mei, câteva mătuși, chiar și vecina băgăcioasă de la trei, toți îmi zic că ar trebui să mă mai gândesc că e singură, săraca, și nu prea are pe nimeni. Ce să fac? Compromis: Irina va merge la ea din când în când la plăcinte și povești cu pe vremea mea, dar pragul casei mele rămâne paznic la graniță. Aici e cetate de bărbat cu copil. Și, Doamne ferește, de-o fi vreo altă floare ofilită, să-i fie cu noroc la altcineva!
