Eu vă spun de ce nu pot să-mi las copiii cu bunicile lor.
Am 31 de ani și cresc două fete, Irina de 3 ani și Doina de 1 an. Nu lucrez, mi-am asumat rolul de mamă cu sufletul deschis este alegerea mea, una pe care am dorit-o din toată inima!
Când am devenit mamă pentru prima dată, am crezut, ca orice femeie crescută cu valorile noastre, că: Bunicile vor sări imediat în ajutor. Dar, de fapt, ele mi-au fost mai degrabă povară decât sprijin, și am rămas singură cu toate greutățile începutului.
Să vă povestesc cum a fost:
După ce am născut-o pe Irina, și mai ales când am ajuns acasă, m-am simțit complet neajutorată parcă nu mai știam cum să mă apropii de copilul meu. Lucruri care azi, cu doi copii, par simple, atunci mi-au dat toată casa peste cap, iar eu eram copleșită.
Desigur, pe lângă oboseală, nu există nicio carte de rețete tradiționale sau povețe bătrânești în capul unei proaspete mame. Mi-am imaginat că generația trecută, cu atâția nepoți la activ, știe clar cum să schimbe scutecul, cum să facă baia copilului, să-i taie unghiile, ce și cum să trateze răceli Dar, spre surprinderea mea, părerile lor băteau cap în cap, ba chiar se contraziceau și când venea vorba de câtă apă se pune la baia micuței!
Cu timpul, am învățat să schimb scutecul cu ochii închiși și să înfrunt multe alte provocări de mamă. Am respect față de mama mea, Maria, și de soacra, Varvara și mă amuz când îmi amintesc replicile lor.
Bunica 1, adică soacra mea, Varvara:
Apă sfințită să-i dai pruncului, nu de la robinet!
După jumătate de an am pus filtru la chiuvetă și am scăpat de stres.
Doar cu săpun de casă, din acela gri, să-ți speli copiii așa era pe vremea noastră, și dă-l și pe bubițe.
Îi crești cum nu trebuie, de aia mereu răcesc copiii (nici ea nu știe exact de ce).
Ca să nu mai plângă cel mic, du-l la o bătrână care știe farmece din sat, că ea o să-l descânte.
Bunica 2, mama mea, Maria:
Că plânge? Lasă-l, îi trece, așa-s copiii.
Are febră? Pune-i o pastilă, se rezolvă până mâine.
Le dai prea multe jucării, copiii ar trebui ținuți mai cumpătat.
Vin sâmbătă fix la ora 13:00, dar la 16:00 plec la cinema, așa e în fiecare săptămână.
De ce nu-i dai de toate? De la 6 luni pot gusta dulce sau sărat, numai să ceară!
O iubesc pe mama mea, dar astăzi mă întreb cum ne-a crescut așa, la voia întâmplării! Cât am fost copil, ne lăsa la bunica Paraschiva zile întregi; țin minte că mâncam doar macaroane fierte și, când ajungeam acasă, găseam tot timpul mâncare grasă, neprihănită dar grea. De câteva ori, când aveam tuse, nu m-a băgat nimeni în seamă și am ajuns cu tuse măgărească. Acum încep să înțeleg de ce am probleme cu pancreasul și de ce am un ficat atât de solicitat.
Pe scurt, mă bucur de bunicile noastre, dar nu-mi pot imagina să le las fetele fără supraveghere, nici măcar pentru două zile. Sub ochii mei da, cu drag. Nu sunt panicată, însă am o teamă care nu-mi dă pace…
E greu să rupi șirul tradițiilor, dar și mai greu e să lași frica să-ți apere copiii când știi toate povețele bătrânești și, totuși, nu te poți baza decât pe instinctul de mamă.
