Mi-era rușine să merg la nunta fiului meu. Știam prea bine că hainele mele erau vechi, ponosite, și că printre invitații bogați m-aș simți o străină. Dar altă opțiune nu aveam.
Sunt vânzătoare la alimentara din Chișinău, cu un salariu mic, dar mereu am încercat să țin capul sus. Mi-am crescut singură băiatul și am fost mândră de omul care a devenit. N-am avut niciodată parte de belșug, dar întotdeauna am trăit cinstit și cu demnitate, știind mereu care e locul meu în lumea asta.
Când băiatul meu mi-a spus că s-a îndrăgostit de o fată dintr-o familie înstărită și vrea să se însoare, am rămas fără cuvinte. M-am bucurat pentru el, dar în același timp mă întrebam cum aș putea să-l ajut cu nunta, când abia reușeam să mă descurc cu un salariu de 4500 lei lunar.
Trei luni înainte de nuntă n-am mai dormit nopțile. Mă frământam din pricina cheltuielilor, a organizării, dar cel mai mult mă măcina întrebarea: cu ce o să mă îmbrac la nunta fiului meu?
De tânără am avut doar o singură rochie verde, simplă, ieftină, pe care o purtasem la fiecare moment important. În ea l-am ținut prima dată în brațe pe fiul meu. În ea am fost la absolvirea lui. Oricât aș fi vrut altceva, tot în aceea veche m-am îmbrăcat și de data asta.
Când am intrat în biserica Sfântul Dumitru, rudele miresei au început să șușotească:
Doamne, asta-i mama mirelui?
Nu putea și ea să vină mai aranjată? Ce rușine, fiul se căsătorește, iar ea vine așa…
Fiecare cuvânt era ca o rană proaspătă. Mă simțeam complet străină printre rochii de mătase, bijuterii și priviri reci.
Rușinată, pășeam încet printre rânduri, când viitoarea mea noră, Ileana, a apărut în fața mea înaltă, strălucitoare, îmbrăcată într-o rochie albă, numai bună de reviste, cine știe câți mii de lei să fi costat.
Am încremenit. Simțeam cum mă micșorez lângă ea, mai să nu-mi găsesc cuvintele.
Dar ceea ce a spus ea atunci a uimit pe toată lumea.
A zâmbit larg, și-a plimbat privirea peste rochia mea verde și a spus, cu glas tare, cât să audă tot satul:
Vai, ați venit cu rochia aceea! E superbă. Am văzut pozele vechi, când erați tânără nu v-ați schimbat deloc. Sunteți la fel de frumoasă.
Biserica a amuțit. Cei ce murmurau au rămas fără cuvinte.
Ileana mi-a pus blând mâna pe umăr și, mai încet, a adăugat:
Vă sunt recunoscătoare din inimă că l-ați crescut așa cum l-ați crescut. Ați făcut totul singură și i-ați oferit cel mai de preț lucru: dragostea adevărată. Sunt mândră că voi face parte din familia dumneavoastră. Iar rochia… rochia nu e totul în viață.
Apoi mi-a sărutat mâna.
Nu am mai rezistat. Lacrimile și-au găsit singure drumul pe obraji. Pentru prima oară, cineva, în fața tuturor, a recunoscut efortul, munca și dragostea mea de-o viață pentru fiul meu.
Toți invitații ne priveau răvășiți și fără glas.
