Prietena mea îmi spune că mă iubește, dar niciodată nu m-a ales.
Trei ani suntem așa. Trei ani ne vedem pe ascuns, printre umbre și pași tăcuți, rinichiți pe străzi umede din Chișinău, în cafenele unde plutește miros de cafea rece, mereu cu grijă să nu ne intersectăm cu priviri cunoscute. Trei ani în care ascult aceleași promisiuni învechite ca niște ceasuri oprite. Trei ani în care iubirea mea trăiește la marginea vieții lui, într-o lume care există numai când soția lui nu e aproape, ca o dimineață obosită de toamnă moldovenească.
N-am pășit în viața lui știind că e căsătorit. După câteva luni am simțit adevărul, mirosind în hainele lui parfum străin. Ei încă trăiau ca un cuplu normal, sorbind ceai împreună la masă, dar eu deja eram prinsă, ca o muscă în pânză, într-un vis confuz care nu se mai termină.
De la început au existat reguli nescrise. Ne vedeam doar în anumite zile, la anumite ore, în locuri unde niciun vânzător nu ne cunoștea. Niciodată nu putea dormi la mine. Niciodată nu plecam undeva împreună. Fotografiile noastre erau interzise ca și când ar fi fost blestemate. Dacă îi scriam noaptea și nu răspundea știam deja de ce. Când dispărea în weekenduri nu mai aveam nevoie de explicații. Viața adevărată a lui era altundeva, dincolo de mine, iar a mea se învârtea în jurul golurilor lăsate de el.
De multe ori l-am întrebat direct, cu voce calmă, dacă are să-și părăsească soția. Răspunsul era mereu același: Da, dar nu acum. E complicat. Nu pot, trebuie să găsesc momentul potrivit, să închei lucrurile cum trebuie. Ea depinde de mine. Nu vreau să o rănesc. Am auzit fraza asta atât de des încât a devenit un ecou prea dureros. Mereu apărea o altă scuză, o altă speranță, o altă amânare.
Eu eram cea care se adapta.
Îmi schimbam programul. Renunțam la planuri cu prietenele pe care le chema Andreea sau Luminița, mințind că sunt ocupată. Mă obișnuisem să nu întreb prea mult, să nu fie scandaluri. Când pleca cu soția la Orheiul Vechi tăceam. Când aniversau zece ani de căsătorie, eu pretindeam că e doar o zi oarecare. Când venea la mine după o ceartă, îl ascultam cum plânge, strângându-mi la piept inima.
Eu eram cea care aștepta.
Cea care asculta.
Cea care înțelegea.
Și cu toate acestea, niciodată nu am fost aleasa.
Au fost zile când chiar am crezut că, de data asta, chiar pot pleca. El mi-a zis cândva că a vorbit cu un avocat din Chișinău. Din nou i-am spus că nu sunt fericită. Mi-am căutat altă garsonieră, un colț nou de vis, am sperat iar, am riscat totul.
Dar mereu apărea ceva serviciu, familie, bani, nu e momentul potrivit. Și rămâneam, suspendată în timp, într-un tablou care refuză să se lumineze.
Prietenele mele se mărită, se mută la București, fac planuri. Eu mințeam. Le spuneam că sunt singură sau că am ceva fără etichetă. N-am avut curajul să le zic adevărul, fiindcă sună ca un banc trist de sâmbătă seară. Știam ce-ar spune. Și totuși am rămas. Nu pentru că sunt naivă. Poate pentru că îl iubesc. Sau poate doar cred că-l mai iubesc. Uneori cred că nu mai știu nici eu.
Cel mai dureros nu era că nu și-a lăsat soția.
Cel mai dureros era că niciodată nu era acolo pentru mine.
Dacă ea bănuia ceva, el se trăgea deoparte. Dacă aveau probleme acasă eu dispăream ca fumul dintr-o scrumieră de metal ruginită. Dacă trebuia să aleagă între mine și liniștea ei, mereu ea câștiga. Eu nu eram opțiunea principală. Eram rezerva, bancnota pe care o ții deoparte în buzunar, leul pe care îl uiți acolo pentru zile negre.
Și sunt încă aici. Dar nu mai sunt aceeași.
Îl vreau, dar m-am săturat.
Obosită să tot iert.
Să tot aștept.
Să mă mulțumesc cu firimituri de timp și dragoste care curg ca vinul roz dintr-un pahar ciobit.
Am nevoie de un sfat ca să decid.
Oare i s-a întâmplat și altcuiva asta?
Ce i-ați spune unei astfel de femei dacă ar sta acum în fața voastră, pe o bancă din parcul Valea Trandafirilor, între două visuri?
