După ce tata a plecat la Domnul, fratele meu a decis că trebuie să mă ocup eu de tot și să nu pun întrebări. După înmormântare, fratele meu a lăsat cheile apartamentului pe masă în fața mea. Mama stătea pe canapea, tăcută. Eu țineam dosarul cu actele și nu-mi venea să cred că am ajuns omul care trebuie să ia deciziile.
Tata s-a dus subit, fără vreo discuție despre ce și cum, fără planuri sau împărțirea responsabilităților. Fratele meu locuiește tot în Chișinău, dar dintotdeauna spune că are un job stresant. Și eu lucrez la o firmă de contabilitate și am termene de respectat, dar pare că asta nu contează pentru nimeni.
Chiar din a treia zi, fratele meu mi-a zis că sunt mai organizată și mai calmă, și că eu mă pricep să rezolv actele. Am început să fac drumuri pe la instituții, să adun copii, originale, certificate. Stăteam la cozi cu bonul de ordine în mână.
Fratele meu mă suna doar să întrebe dacă totul e bine. Rar venea cu mine. Seara, când aranjam hainele tatălui în dulap, mama plângea. Eu împătuream cămășile, una câte una, și le puneam în cutii.
Fratele meu spunea că nu poate să intre în camera tatălui, că îl doare sufletul prea tare. Dar și eu ajung acasă seara și stau în întuneric. Totuși, a doua zi o iau de la capăt.
A venit momentul să decidem ce facem cu apartamentul lui tata. Fratele meu a zis că cel mai bine îl vindem, ca să nu fie o povară pentru nimeni. Am întrebat unde va sta mama. Fratele meu a spus că mama poate să se mute la mine, că am un apartament mai mare.
Mama tăcea și se uita în pământ. Atunci am înțeles că fratele meu deja luase decizia, fără să întrebe pe nimeni.
Când ne-am strâns să discutăm detaliile, fratele meu vorbea numai despre prețuri, agenți imobiliari, termene. Eu i-am spus cum mama se trezește noaptea și îl caută pe tata.
Fratele meu a oftat: Trebuie să fim practici.
Cuvântul ăsta mi-a rămas pe repeat în minte. Sunt o persoană practică. Îmi plătesc facturile la timp, planific bugetul. Dar nu pot accepta ca mama să fie doar o cifră într-un calcul.
După câteva zile, fratele meu a venit cu contractul de intermediere. A pus contractul pe masa din bucătărie și mi-a dat pixul. L-am întrebat dacă a discutat cu mama. Mi-a zis că mama nu are forță pentru așa ceva.
Am privit spre mama. Mama strângea marginea feței de masă cu mâinile. Am împins contractul înapoi spre fratele meu.
Am spus că nu voi semna până mama nu spune ce vrea ea. Fratele meu s-a supărat și a zis că mereu complic lucrurile.
Nu am ridicat vocea. Am repetat că e casa tatălui și a mamei.
După seara aceea, fratele meu n-a mai sunat zilnic. Îmi scrie doar mesaje scurte despre facturi și termene.
Mama stă la mine, temporar. Dimineața îi fac cafea și îi las ceașca pe masă. Mama petrece mult timp privind pe geam.
Apartamentul tatălui încă nu s-a vândut. Eu tot continui să plătesc factura la lumină și apă, ca să nu fie deconectate.
Uneori mă întreb dacă fratele mă mai vede ca sora lui sau doar ca omul care trebuie să ducă tot greul în locul lui.
Nu vreau să mă cert cu fratele. Dar nici să o trădez pe mama nu pot.
Între ei, stau eu, cu dosarul de acte și cu sentimentul că dacă tac, totul va fi decis fără mine.
Am făcut bine că am blocat vânzarea, deși asta a adus tensiune între mine și fratele meu?
