Era într-o seară târzie de început de toamnă, când mă gândeam la acele vremuri grele de demult. Îmi amintesc bine, parcă ar fi fost ieri, cum Valeria s-a întors acasă după o zi istovitoare la spitalul din Chișinău, unde muncea ca medic ortoped. Ceasul bătea aproape ora opt seara. După o respirație adâncă și oftat din suflet, Valeria a deschis ușa apartamentului său cu două camere, sperând la un dram de liniște. Însă, în loc de liniște, a întâmpinat-o plânsul nepoatei.
Cu pași obosiți și un oftat abia reținut, a intrat în sufragerie. Pe canapea, fiica ei, Doinița, și ginerele, Victor, priveau la televizor fără nici o grijă. Peste tot, dezordine… jucăriile nepoatei împrăștiate pe podea, pe pat, pe masă resturi de hârtie, coji de mere și sticle goale de suc. Pe spătarul fotoliului, haine murdare atârnau la uscat, iar pe scaun cineva aruncase un scutec folosit, fără să-l scoată măcar la gunoi. Mirosul din cameră era greu de descris, apăsător și străin, iar Valeria s-a simțit deznădăjduită.
Nepoțica, Ileana, care avea aproape doi ani, alergă spre bunica ei cu bucurie strigând: buni, buni! și s-a aruncat în brațele ei.
Valeria a deschis un geam, lăsând înăuntru o suflare de aer rece, încercând să înlăture umezeala și mirosul greu din odaie. S-a îndreptat spre bucătărie, doar ca să găsească acolo o altă imagine de coșmar: vase murdare stivuite în chiuvetă, firimituri de pâine pe masă, ceai vărsat, iar sub masă cioburi. Cineva îi spărsese cana preferată, primită cadou cândva de la soțul ei, Ion. Pe aragaz o tigaie cu chiftele arse mai mult ca sigur stătea din timpul amiezii, iar în frigider nu mai era decât loc de aer.
Atunci a apărut deodată Doinița, sărutând-o pe obraz în grabă:
Seara bună, mamă! Dacă ești acasă, eu cu Victor plecăm, hai să mă pregătesc. Ileana a mâncat acum o oră, să știi.
Valeria, zăpăcită:
Unde plecați la ora asta, Doina?
Cum unde? Ieșim și noi puțin, mergem la film, poate dăm și pe la o cofetărie. A, mamă, dă-ne niște lei, că nu ne-ajunge. Te rog, nu te supăra…
Din sufragerie, Victor a strigat:
Doamnă Valeria, n-ați putea face mâine o ciorbă de lobodă? Am văzut un băiat la televizor lingându-se pe degete de așa ceva! Și, dacă ai timp, să faci și o salată verde… Și cafea, ai cumpărat? Nici nu mai pot fără!
Valeria oftă adânc:
Dar cu mine cum rămâne? Am muncit toată ziua și nici să prânzesc n-am apucat. Nu pot nici măcar să mă odihnesc… De ce nu luați cu voi pe Ileana?
Doina s-a scuzat:
Nu putem s-o luăm, mamă. Mai trebuie să ieșim și noi ca soț și soție fără copii. Toți psihologii spun că e important pentru relație. Plus, tu de dimineață nici n-ai văzut-o pe Ileana, sigur v-ați dus dorul una alteia. N-o să lipsim mult, nu te necăji. Ești cea mai bună!
Valeria n-a mai apucat să spună nimic, că cei doi deja ieșeau pe ușă, lăsându-și fiica cu bunica. Femeia n-a mai rezistat și lacrimile i-au năvălit pe obraz, simțindu-se sleită de puteri, ca o slugă la propria-i casă, izvor de bani și de confort.
Îi dureau umerii, o durea capul. Ar fi vrut să stea doar câteva clipe în liniște, dar nepoata avea alte planuri. Iar Valeria era flămândă și trebuia să gătească ceva, plus că trebuia să pună și casa în ordine. Se simțea ca după război…
Doinița și Victor stăteau în apartamentul ei de câțiva ani, promițând la început că stau o lună-două. Fuseseră dați afară de proprietar dintr-un apartament modest din suburbie și Veniseră la ea, cu păgubitul pretext că nu găsesc nimic potrivit: ba era chiria prea scumpă, ba zona prea departe, ba nu erau condiții.
Apoi, pe neașteptate, Victor a rămas fără slujbă la o firmă din Chișinău. Doinița spunea că-i făcuseră o nedreptate la serviciu, dar nu se grăbea nimeni să caute altă muncă. Trăiau doar din salariul modic al fetei. Iar când a venit vestea că Doinița e însărcinată, Valeria a preluat pe umerii ei toate cheltuielile: investigații medicale, medicamente scumpe, ecografii, hrana zilnică, plățile la întreținere, tot… cu toate că nici fata, nici ginerele nu se sinchiseau să contribuie.
Chiar și așa, Valeria nu îndrăznea să se revolte, de teamă să nu-și supere singura fiică, mai ales că era însărcinată. Cum să-ți arunci copila însărcinată în stradă? A tăcut și a răbdat, muncind dublu la o clinică privată, numai să le ajungă tuturor.
Într-o seară, pe când lacrimile încă îi stăteau în ochi, a sunat la ușă Elena, o veche prietenă de suflet, singura ei alinare. Deși Valeria s-a rușinat de dezordinea din casă, nu și-a putut refuza prietena. Elena, fără multe vorbe, a deschis frigiderul, a scos de acolo icre și niște ouă, a spălat rapid tigaia și i-a făcut o omletă.
Cât Valeria adormea nepoata la pieptul ei, Elena a pus masa, apoi cu blândețe a îndemnat-o:
Mănâncă, dragă, te văd cum ai slăbit și-ți fuge viața printre degete de atâta trudă. E vremea să te gândești la tine. Copiii tăi au devenit niște lipitori, nu-i mai lăsa să profite așa de tine.
Dar Elena, n-au unde merge între timp, și e și copila mică…
Nu-i mai ajuta să-și trăiască viața pe spatele tău! Dacă nu le dai termen, nu vor pleca niciodată și-ți prăpădești tinerețea… Nu sta așa, de-a silă, vorbește cu ei, sau mă implic eu și nu-ți va plăcea cum!
Valeria a înțeles că prietena ei avea dreptate. Elena a rămas lângă ea, ajutând la ordine, i-a făcut ceai de tei și masaj la umeri, în timp ce a așteptat să se întoarcă Doinița și Victor.
Când s-au întors, pe la ora unsprezece, cum au intrat, Doinița a privit acru spre Elena:
Bună seara, mătușă Elena…
Seara bună, să sperăm că v-ați recreat destul! De ce v-ați întors așa repede? Puteați sta până dimineață!
Mamă, noi cu Victor mergem la culcare, zise Doinița, încercând să scape.
Stați puțin, a zis Valeria, vreau să discutăm ceva clar.
Valeria, ce s-a întâmplat? a întrebat Victor.
Trebuie să vă căutați chirie, aveți la dispoziție o săptămână. Nu se mai poate. Sunteți adulți, aveți familie, nu pot să fiu toată viața voastră sprijin. Aici se încheie răbdarea mea.
Dar unde să mergem, mamă? Strigă Doinița, rănită. Cum să ne lași pe drumuri?
Sunteți mari, vă calculați voi, nu pot să vă ocrotesc veșnic. Dacă n-aș mai fi mâine, ce ați face? E timpul să vedeți realitatea, nu să trăiți numai în povești!
Doinița izbucni: Zici că ești mamă bună, și mă arunci pe drumuri cu copilul?! Ce inimă ai tu?
Atunci Elena a intervenit:
Doina, nu ridica tonul la mama ta. Mergeți în camera voastră și gândiți tot ce v-a spus. Nu tolerez lipsa de respect față de Valeria!
Victor, furios, a strigat:
Dumneavoastră sunteți de vină! Ați întors-o pe soacră-mea împotriva noastră!
Discuția era să se transforme în ceartă urâtă, dar plânsul nepoatei din cealaltă cameră a pus capăt. Doinița și Victor s-au retras fără voie. Elena i-a strâns mâna prietenei ei, făcându-i semn că-i alături.
Au trebuit să plece după o săptămână. Valeria a rămas singură, declarată dușman de propria fiică, etichetată drept mamă rea și rece. Tot ce a făcut bun pentru ei fusese uitat peste noapte.
Se gândea mult Valeria la acea vreme ce greu e să fii mamă și să iei decizii pentru binele celor dragi, chiar dacă nu te înțeleg atunci. Speranța rămânea vie: că într-o zi, fiica îi va mulțumi și îi va regăsi drumul spre inimă. Pentru că, uneori, și copiii trebuie învățați, cu greu, să nu cadă în prăpastie. Și poate, cu timpul, vor înțelege că totul a fost făcut din dragoste.
