Astăzi a fost una dintre acele zile ce nu pot fi uitate prea ușor și parcă simt că trebuie să scriu în jurnalul meu, să nu pierd nimic din ce am simțit. Totul a început când în grupa noastră de la grădinița Flori de Mai a venit o fată nouă, pe nume Sorina. Numele ei era familiar, dar Sorina avea un aer diferit: ridicată la aceeași vârstă ca noi, dar parcă purta atâta povară pe umeri. Rochia ei era cusută cu grijă din bucăți de material, iar părul șaten cu nuanțe de arămiu era strâns cu o panglică ponosită și oftecați de timp. Ochii ei mari, verzi, aveau o lumină firavă și ascundeau o tristețe pe care n-am înțeles-o de la început.
Mai târziu am aflat că Sorina trăia doar cu tatăl ei, mama nu era prezentă, iar casa lor din Chișinău era una modestă, cu lipsuri la fiecare pas. Printre colegii mei erau gemenele Irina și Lenuța. Irina păstra mereu o atitudine calmă, parcă încercând să nu atragă atenția, pe când Lenuța era exact opusul: mereu acționa obraznic, distrugând jucăriile altora fără să-i pese și fără ca cineva să o tragă la răspundere. Faptul că era fiica directoarei grădiniței îi dădea curajul să facă ce vrea, iar toți știau să nu-i stea în cale.
De multe ori, Lenuța se năpustea asupra Sorinei. Îi strica gustarea din pauza de masă, o trăgea de păr sau o lovea, fără ca cineva să intervină cu adevărat. Sorina se retrăgea în colțul său, cu aceleași lacrimi tăcute ce apăreau la colțul ochilor. Odată chiar am încercat să-i sar în ajutor, dar am ajuns la colț, pedepsită de educatoare, căci Lenuța era de neatins. Am simțit o nedreptate ce mă roade și acum.
În ziua de naștere a Sorinei, am văzut-o venind la grădiniță cu o rochie nouă, cumpărată cu greu, probabil din banii puși deoparte de tatăl ei. Rochia roz pal era minunată: avea margini cu mărgeluțe mici, care sclipesc la fiecare mișcare, iar între copii s-a creat o furtună de admirație și complimente, chiar și de la cei care de obicei nu remarcaseră prezența Sorinei.
Irina și Lenuța priveau din colț, vizibil nemulțumite. Sorina, însă, radia de fericire și parcă ochii ei verde străluceau cu un alt fel de speranță. Afară, în curte, ne jucam cu toții, iar Sorina evita cutia cu nisip ca să nu-și murdărească rochia cea nouă. Într-un moment de neatenție, am pierdut-o din ochi și dintr-un colț al curții am auzit un strigăt care m-a înghețat. M-am întors și am văzut-o pe Sorina într-o baltă, rochia ruptă, iar Lenuța stătea deasupra, râzând răutăcios. Ești doar o sărăntoacă, nu o prințesă! a spus cu ironie Lenuța, iar râsul ei parcă tăia aerul.
Sorina plângea cu toată durerea, știind ce va simți tatăl ei când va vedea rochia distrusă. Scena m-a marcat, mi-am simțit sufletul strâns și mi-am promis că voi încerca mereu să fiu mai bună, să nu fac rău niciodată unui om care suferă. Parcă am simțit atunci prima lecție a compasiunii și am crescut puțin înăuntrul meu.
