El se aplecă din nou spre om, iar pisica, așezată pe masa din bucătăria micuței case din cartierul Vitan, asculta cu ochii mari cum femeia, privind spre el, rosti cu voce șoptită:
Ce să fac cu tine, băiete? Îți mai spuneam bunicii că nu trebuia să te iau în casă
Încă nu împlinise decât trei ani și înțelegea fiecare nuanță din tonul uman. Simțea că acea femeie nu-l suportă, că nu-l vrea alături. Știa că stăpâna lui a plecat dintre noi. În noaptea aceea, a stat întins lângă picioarele bătrânei și a privit cum sufletul ei s-a ridicat lin spre tavan și a dispărut prin fereastră.
În zilele următoare, el cutreiera camerele apartamentului din București, unde aparuseră obiecte noi, mirosuri străine. Încerca să nu fie prins de ochii străinilor ce intrau în cămin. Ce odinioară era cald și primitor, acum se înfiripa în frig.
Într-o dimineață, pisica dispăru fără urmă. Noua locatară, Domnișoara Sorina, intră în bucătărie să-i pună mâncare și găsi farfuria de ieri neatinsă.
Poate așa e mai bine», murmură ea cu ușurare.
Fără să aștepte să fie alungat ca pe un obiect de prisos, el alunecă prin ușa deschisă în timp ce încă se mutau mobila și cutiile. Păși pe cărări necunoscute, sări peste garduri și traversă drumuri. Evita locurile reci unde nicio inimă nu mai mai iubea.
Copiii din cartier aruncau pietre, de două ori căzu de pe acoperiș, dar el înainta cu încăpățânare, fugind de viața veche. Când epuizat și flămând, cu stomacul zgomăind ca un tunet, se opri lângă un gard vechi. Dincolo, un mic cătun de lemn părea pustiit.
Aerul nu mirosea mâncare, dar dinăuntru se simțea căldură și liniște. S-a strecurat prin găurile gardului și a intrat în cătun. Pe podul prăfuit, o fereastră deschisă la mansardă îl chema.
Mansarda era îngrășată cu fân, mirosind de șoareci. Într-un colț odihnea o pătură veche. El se așeză pe ea și, pentru prima oară, simți că este acasă, că oboseala îi cuprinde membrele. Stomacul îi reveni în ritm, dar închise ochii și adormi.
Trezit de o voce umană, se strecură la fereastra deschisă și privi jos, spre curte. Văzu o fetiță cu părul de cireașă, vorbind cu cineva și așezând ceva pe o tavă de metal. Mirosul de mâncare îl învălui imediat.
Cu stomacul trăgându-l să se dezlănțuie, se năzuie spre tavă, se sări pe ea și prinde cea mai mare bucată, fugind repede. În clipa aceea, fetița, însoțită de un cățeluș roșu și de doi pui de câine, ieși din casă.
Hai, drăguțule», spuse cu blândețe, am adus și pentru tine ceva de mâncat».
Dintr-o dată, glasul ei îi aminti de stăpâna pierdută; căldura și dragostea din voce îl făceau să creadă din nou în oameni.
Uau! Avem oaspeţi! Ești și tu flămând, pisicuţo!, exclamă fetița.
Alergând parcă la marginea mesei, el își ținu privirea pe ea, nesigur, în timp ce ea le dăruia puiilor și cățelușului felini. El termină bucată furată și se întoarse la farfurie. Fetița, observând că nu fuge, puse lângă farfurie și alte bucăți:
Mănâncă, că parcă nu ai mâncat de trei zile», îi spuse calm. Apoi scoase o farfurie cu lapte și îl turnă.
Bea, că vom avea de ce să ne încălzim, îi murmură ea. Pisica se liniști, își umplu burta și înghiți laptele. Apoi urcă din nou la mansardă și adoarme pe pătură, simțind că în sfârșit e acasă.
Așa a petrecut tot vara în compania fetiței, pe care o numea Ana, și a câinelui roșu, Juca, și a puilor lui, Mieluț și Bubu. Creștea și își recăpăta puterile. Toți mâncau din aceeași farfurie, iar el nu se simțea deranjat. Era familia lui nouă.
În fiecare zi, când Ana cobora la mansardă, el îi aducea cu mândrie un șoarece, ca semn de recunoștință. Ea râdea și spunea: Mulțumesc, mângâindu-i blana și simțind din nou căldura pe care o ștearsese timpul.
Apoi a sosit toamna. Nopțile s-au lăsat mai reci, cu primele fulgi de zăpadă căzând timid. Pisica nu cunoscuse niciodată gerul, nici nu văzuse ninsoarea, și rămase uimită când dimineața găsi fluturi albi pe pământ. Era sfârșitul lui octombrie.
În acea zi, fetița nu a venit singură; a apărut pe o căruță alături de bunicul ei, domnul Ilie. Pisica, din înălțimea mansardei, privea cu suspiciune străinul.
Fetița intră în curte și a început să așeze mâncarea, iar mirosul atrăse primul câine, Juca, și apoi puii.
Uite-l pe micuțul nostru! O să vină și pisicuța», glumi bunicul.
Așteaptă, că și el o să vină», răspunse Ana, arătând spre mansardă.
Pisica, simțind tonul blând al lui Ilie, nu auzi amenințări și coborî încet.
Hai, nu te teme», îi spuse fetița, mângâindu-i spatele.
El se liniști și începu să mănânce.
Bine, drăguților, să mergem acasă», strigă bunicul, luând puii în carul său.
Hai, pisicuțo, nu-ți fie frică, vom merge la pădurea bunicului, acolo e cald», îi zise Ana.
Privind-o, vocea ei îi readucea aminte de bunica care îl salvase când era doar un pui rătăcit pe stradă. Fetița îl ridică în brațe, îl așeză într-un coș mare, căptușit cu o pătură călduroasă.
El nu se opuse, închise ochii și din nou cred în oameni. Animalele sunt singurele ființe care ne iartă totul și ne iubesc fără de rușine.
