Îl cred din nou în oameni, îmi zic eu, în timp ce pisica stă pe lângă mine, în bucătăria micuței noastre apartament din București, și ascultă cu ochii mari pe o femeie pe care nu o mai vedeam. Ea, cu chipul obosit, îmi vorbește încet, privind spre micuța noastră fată:
Ce să fac cu tine? i-am zis bunicii că nu ar fi trebuit să te iau la noi, dar
Pisica are trei ani și înțelege perfect tonalitatea vocii. Simte că nu-i place și că nu îi este nevoie. Știe că stăpâna ei a plecat dintre noi. În noaptea aceea a rămas lângă picioarele bătrânei și a privit cum sufletul ei se ridică ușor spre tavan și iese pe fereastră.
A început să bântuie camerele apartamentului, unde aparuseră obiecte noi, mirosuri străine. Încerca să nu fie văzută de oamenii care intrau, iar căminul care odinioară era cald și primitor a devenit brusc rece.
Într-o dimineață, pisica a dispărut din apartament. Noua locatară, o femeie tânără, a intrat în bucătărie să-i dea mâncare și a găsit farfuria cu resturile de ieri neatinsă.
Poate așa e mai bine, a spus ea cu ușurarea pe glas.
Pisica a plecat fără să aștepte să fie alungată sau aruncată ca pe ceva nefolositor. S-a strecurat pe ușa deschisă, în timp ce încă se mutau lucruri în casă. A mers pe poteci necunoscute, sărit peste garduri, traversat drumuri, evitând locurile reci și neîmprietenite.
Copiii din cartier îi aruncau pietre, a căzut de două ori de pe acoperiș, dar a continuat să fugi, lăsând în urmă viața veche. S-a oprit doar când a fost complet epuizată, flămând, cu stomacul care mârâia de trei zile.
Privind în jur, a zărit un mic cătun de lemn în spatele unui gard vechi, parcă pustiu. Aerul nu mirosea mâncare, dar dinăuntru se simțea căldură și liniște. S-a strecurat prin o gaură și a urcat pe o fereastră deschisă a podului. Acolo găsea un teanc de fân, miros de șoareci, și o pătură veche. S-a așezat pe ea și, pentru prima oară, a simțit că e acasă, că ochii i s-au închis de oboseală și a adormit.
S-a trezit cu glasul unei oameni. S-a strecurat la fereastra deschisă a podului și a privit jos. În curtea din față vedea o fetiță cu părul ciufulit, care vorbea cu cineva și așeza ceva pe o tavă de metal. Era mâncare mirosul i-a dat pe în sus.
Pisica s-a concentrat pe mâncare, stomacul i-a bubuind din nou. A coborât încet și s-a strecurat spre tavă. A sărit repede, a prins cea mai mare bucată și a fugit cu ea, în timp ce fetița, pe nume Mărioara, ieșea din casă urmată de un cățel roșu și de doi cățelușe groși, care latrau vesel.
Hai, drăguțo, i-a zis Mărioara, am adus ceva să mănânci, să mergem.
În acel moment, pisica a auzit glasul blând al noii sale stăpâne, acela de care își amintea căldura și iubirea din casa veche. Mărioara a exclamat:
Uau! Ce oaspeți avem! Și tu ești înfometat, pisicuțo!
Pisica s-a așezat lângă tavă, prea obosită să fugă departe, și a privit curioasă la fetiță, care nu o privea, ci hrănea cățelușii. A mâncat bucată furată, apoi a luat altă bucată pe care Mărioara i-a pus lângă ea:
Mănâncă, spune ea, vezi că ești înfometat. Apoi i-a turnat puțin lapte într-un bol mic.
Bea, că altfel te slăbești, i-a zis ea.
Pisica s-a liniștit, a terminat tot ce i s-a pus și a băut laptele. A urcat din nou în pod și s-a culcat pe pătură, sigură că acolo e casa ei.
Așa a trăit toată vara. Mărioara venea în fiecare zi să-l hrănească, pe el și pe Juca, cățelul roșu, și pe micuții ei Pufi și Micu. Pisica a devenit mai puternică, s-a vindecat, și mâncau cu toții din aceeași tavă, fără să-l deranjeze pe el. A învățat să prindă șoareci în pod și, când Mărioara venea, îi aducea unul ca dar de mulțumire. Ea râdea și spunea mulțumesc, și îl lăsa să o mângâie, simțind din nou căldura dintr-un timp demult uitat.
A venit toamna, nopțile s-au răcit. Pisica nu cunoscuse niciodată frigul, nici zăpada, și a rămas uimită când dimineața a văzut fluturi albi zăpadă. Era sfârșitul lui octombrie. De data asta, Mărioara nu a venit singură; a sosit pe căruță cu bunicul. Pisica a privit cu teamă de sus în pod spre străinul necunoscut.
Mărioara a intrat în curte și a pus mâncare pe tavă, iar din spatele căsuței de lângă gard au ieșit Juca și apoi cei doi cățelușe.
O, ce familie, a chicotit bunicul.
Da, a râs Mărioara, și cățelușele s-au îndreptat spre pod.
Pisica nu a auzit amenințarea din glasul bunicului și a coborât.
Hai, nu-ți fie frică, a spus fetița, și i-a mângâiat spatele.
A mâncat liniștită. Bunicul a strigat:
Hai, să plecăm acasă, e destul de multă aventură pentru voi. A luat cățelușii și i-a pus pe căruță.
Juca a alergat după ei, iar pisica a rămas precaută.
Pisicuțo, să mergem, nu-ți fie frică, i-a zis Mărioara, vom merge la bunicul la pădure, acolo veți fi în siguranță.
Ea i-a luat pe blând în brațe, l-a pus în coșul mare, căptușit cu o cârpă călduroasă. Pisica nu a făcut rezistență, a închis ochii și a crezut din nou în oameni. Animalele, parcă, sunt singurele ființe care ne iartă totul și ne iubesc necondiționat.
