Mă numesc Mariana Popescu și trăiesc în Hârlău, unde județul Iași mângâie malurile Prutului. Aud adesea cum bărbații ne acuză pe noi, femeile, că i-am folosit, că am înșelat, că suntem așa sau altfel. Dar de ce nu se uită ei în oglindă? Cine sunt ei însăși—niște biete creaturi fără noimă? De aceea vă scriu, să vars durerea ce mă arde ca un jar aprins.
Cu Ion am trăit 27 de ani fericiți. Am construit o casă împreună, am crescut doi băieți—Andrei și Vlad—acum avem nepoți. Mereu ne-am înțeles, ne-am respectat, am împărțit bucuriile și sufleteștile. Dar când a împlinit 53 de ani, parcă i s-a schimbat firea. Începu să întârzie de la serviciu, să se împodobească în oglindă cu orele, iar în weekend dispărea cu totul. Curând am aflat adevărul: se îndrăgostise de o amantă tânără. Eram gata să-i iert căința, dacă se întorcea la noi. Dar nu—mi-a aruncat în față că eu, spre deosebire de el, am îmbătrânit, că nu-l înțeleg. A spus că o iubește, că îi e sete de tinerețea și pasiunea ei. Dar ea? Ce vrea de la el—trupul flasc, pielea zbârcită? Îi pasă doar de banii lui. Iar când se vor termina, îl va arunca ca pe-un hârtie murdară.
Băieții noștri, Andrei și Vlad, au încercat să-l convingă. I-au spus în față că ne face de rușine, că le e jenă de el. Dar el i-a privit cu ochi goi, ca pe niște străini. Am ajuns la capătul puterilor—l-am amenințat cu divorțul, crezând că-lă va trezi la realitate. Și el a acceptat, de parcă aștepta asta. La bătrânețe, ne-am despărțit. Acum trăiește cu fata aceea, întreținându-i copilul în loc să-și aline nepoții, să se bucure de râsul lor. Eu stau singură în casa noastră, unde fiecare colț miroase a amintiri, iar el e acolo, cu ea, în iluzia unei vieți noi.
Nu o condamn pe fetița aceasta. A țesut cu iscusință mreaja ei ca să supraviețuiască, să ciupească o bucată mai grasă. Iar fostul meu soț—doar un prost orbit de criza vârstei. Oare crede cu adevărat că la ani lui poate clădi iarăși o familie? Că păpușa asta tânără îi va da copii, îl va îngriji? Să se înșele cu povești! Nu caut alt bărbat—mi-e ajuns de minciunile și trădările lor. Nu vă cer milă, nu vreau lăcrimi străine. Și nu-mi scrieți sfaturi sau mustrări—n-am de gând să le citesc. Da, am trecut prin iad: disperarea m-a mistuit, mânia l-a sugrumat ca un șarpe. Mi-a distrus viața tocmai când nu mă așteptam. Dar am supraviețuit, am rămas în picioare, am eliberat durerea.
Acum am copiii și nepoții—lumina și sprijinul meu. Iar el ce are? În curând va vedea cât de crud s-a înșelat. Fata asta nu-l va întreba dacă și-a luat pastilele pentru tensiune, nu-i va spăla șosetele, nu-i va face ciorbă caldă când se întoarce. Ea trăiește pentru ea, iar el e doar un portofel cu picioare. Și când va veni înapoi la ușa mea—știu că va veni—îl așteaptă răceală. Nici eu, nici băieții nu-i vom ierta trădarea. Ne-a părăsit pentru o amorie trecătoare, iar noi am rămas familie—fără el. Să se ducă dracului cu amanta lui!
Îl văd în vise—tânăr, cum a fost odinioară, cu zâmbetul care-mi încălzea sufletul. Apoi mă trezesc și îmi amintesc cine a devenit: un egoist care a schimbat pe ai lui pe o iluzie. E dureros, dar nu m-am frânt. În fiecare zi îi privesc pe nepoți și știu: pentru ei merită să trăiesc. Iar el? Va culege roadele prostiei sale—singurătate, gol, disprețul celor care l-au iubit. A crezut că tinerețea se cumpără, dar dragostea nu se vinde. Când ea îl va stoarce până la ultimul leu, va rămâne cu nimic—un bătrân jalnic, neluat în seamă. Noi vom merge mai departe, fără el, dar împreună. Și asta e răzbunarea mea—nu ură, ci puterea pe care n-a putut să mi-o fure.
