Nu este casa ta
Am privit cu tristețe casa în care am crescut de mică. La cei optsprezece ani ai mei, deja mă simțeam atât de dezamăgită de viață. De ce soarta e atât de nedreaptă cu mine? Bunica mea s-a stins, iar la facultate nu am reușit să intru din cauza unei fete ce stătea lângă mine la examen. Totul a copiat de la mine, iar când a predat prima, a șoptit ceva examinatorului, care s-a încruntat, a venit la mine, mi-a cerut să-i arăt lucrarea și, fără să mă lase să mă apăr, m-a scos din examen pe motiv de copiat. N-am putut demonstra nimic. După, am aflat că fata e fiica unui bogătaș din oraș. Cine se mai pune cu așa oameni?
Și iată că, după toate aceste nenorociri, a apărut din nou în viața mea mama, cu doi frați vitregi și un nou bărbat. Oare unde au umblat atâția ani? Pe mine m-a crescut bunica, mama m-a lăsat pe la patru ani și nu-mi amintesc cu drag nimic din perioada aceea. Cât era tata la serviciu, ea mă lăsa singură și pleca să se distreze. Deși era căsătorită, mereu căuta un bărbat potrivit nici nu ascundea. Nici atunci, nici după ce tata a murit brusc.
Rămasă văduvă, Tamara n-a jelit prea mult. Și-a făcut bagajele, m-a lăsat, copil de patru ani, pe prispa casei părintești, a vândut apartamentul primit de la fostul soț și a plecat încotro a văzut cu ochii. Zadarnic a încercat bunica Răzica să-i trezească conștiința.
Tamara mai venea uneori, dar nu părea să-i pese de mine. Când am împlinit doisprezece, a apărut cu Sveta, fratele meu de șapte ani, și a cerut ca mama să-i lase casa.
Nu, Tami! Nu primești nimic! a spus hotărât bunica.
Lasă, că după ce mori, tot a mea e! a zis Tamara cu răceală, uitându-se urât la mine, strângându-și copilul și plecând trântind ușa.
De ce vă certați de fiecare dată când vine? am întrebat-o pe bunica.
Pentru că mama ta este egoistă! N-am știut s-o cresc! Ar fi trebuit s-o bat mai des! a mormăit cu supărare Răzica.
Bunica s-a îmbolnăvit pe neașteptate. Nu se plângea niciodată de sănătate. Într-o zi, când m-am întors de la liceu, am găsit-o palidă, stând fără vlagă pe balcon niciodată nu o văzusem neocupată.
Ce s-a întâmplat, bunica?
Nu-mi e bine… cheamă ambulanța, Ana…
Urgența, spital, perfuzii… moarte. Ultimele zile le-a petrecut la reanimare. Nici nu m-au lăsat s-o văd. Cu sufletul frânt, am sunat-o, disperată, pe mama. A refuzat inițial să vină, dar când i-am spus că bunica e gravă, s-a hotărât. A ajuns doar la înmormântare. La trei zile după, mi-a băgat sub nas testamentul:
Casa asta acum e a mea și a băieților mei! În curând vine Oleg. Știu că nu vă înțelegeți. Stai o vreme la mătușa Gabi, bine?
Nici urmă de durere în glasul ei. Parcă se bucura că bunica a murit, acum că devenise moștenitoare!
Eram prea doborâtă de durere ca să-i țin piept. Oricum, testamentul era clar. Așadar, am stat o vreme la mătușa Gabi sora tatei. Dar era o femeie cu capul în nori, mereu cu speranța să-și găsească un bărbat cu bani, mereu cu oaspeți gălăgioși și jumătate beți, atmosferă insuportabilă. Ba chiar unii au început să se holbeze la mine, ceea ce m-a speriat.
Când i-am povestit lui Paul, iubitul meu, reacția lui m-a luat prin surprindere și mi-a dat speranță:
Nu pot să accept să se uite scârboșii ăia la tine sau să pună mâna pe tine! a zis el, foarte hotărât, deși avea doar nouăsprezece ani. Azi vorbesc cu tata. Avem un apartament cu o cameră la marginea Chișinăului. Tata mi-a promis că mă lasă acolo dacă intru la universitate. Eu mi-am ținut promisiunea, acum e rândul lui!
Dar ce treabă am eu cu asta? am întrebat uimită.
Cum adică? O să locuim amândoi acolo!
Părinții tăi or să fie de acord?
N-au de ales! Practic, azi îți fac o cerere: vrei să fii soția mea și să trăim împreună?
Am izbucnit plângând de fericire:
Desigur, da!
Mătușa s-a bucurat când a aflat de nuntă, dar mama parcă clocotea:
Te măriți, nu? Ce rapid te-ai mișcat! N-ai intrat la facultate, așa că ai găsit altă cale să te așezi la casa ta! Să știi că bani nu-ți dau! Și casa asta e a mea! Tu nu primești nimic!
Acele vorbe m-au rănit tare. Paul, abia a înțeles printre lacrimile mele ce se întâmplase. M-a dus la el acasă, iar părinții lui m-au primit cald, cu ceai și vorbe bune.
Andrei Simion a ascultat toată povestea mea, atâtea necazuri câte unii nu trăiesc toată viața.
Săraca de tine! Ce fel de femeie e asta?! oftează mama lui Paul când aude tot.
Pe mine altceva mă frământă… spune gânditor Andrei Simion. De ce ține atât la casa asta, dacă are testament? Tot timpul te amenință cu asta.
Nu știu… mereu s-a certat cu bunica pe tema casei. Îi cerea să o vândă și să îi dea banii. Sau să o treacă pe numele ei. Bunica nu voia. Spunea că dacă îi dă totul, noi ajungem pe drumuri.
E ciudat! Ai fost la notar după ce a murit bunica ta?
Nu, de ce? am întrebat.
Să revendici drepturile de moștenire!
Dar moștenitoare e mama. Eu sunt doar nepoata. Și are testament. L-am văzut, mi l-a arătat.
Lucrurile nu-s așa simple. După sfârșitul săptămânii mergem la notar. Acum odihnește-te!
Între timp, mama a venit cu niște acte și a încercat să mă oblige să le semnez, dar Paul a intervenit:
Nu semnezi nimic!
Cine ești tu să decizi? Ea e majoră! a strigat nervoasă Tamara.
Sunt viitorul ei soț și cred că îi face rău. Deci nu semnează nimic!
Tamara a început cu insulte, dar nu a avut încotro și a plecat. Andrei Simion avea acum și mai multe bănuieli.
După câteva zile m-a dus la notar:
Ascultă cu atenție și citește tot înainte să semnezi! mi-a spus.
Notarul a fost corect. Mi-a luat declarația, iar a doua zi am primit răspuns: s-a deschis succesiunea pe numele meu. Se pare că bunica Răzica pusese ceva bani deoparte pe un cont care să-mi plătească studiile eu habar nu aveam.
Dar casa?
Casa are un act de donație pe numele fetei. Alte documente nu-s.
Donație?! am întrebat uimită.
Bunica a venit la biroul nostru cu câțiva ani în urmă ca să facă donație pe numele tău. Deja ai optsprezece ani, ai tot dreptul să administrezi casa ta.
Dar testamentul?
A fost scris cu șapte ani înainte și ulterior anulat. Mama ta probabil nu știe. Casa e a ta și poți locui aici.
Așa că bănuielile lui Andrei Simion s-au adeverit.
Și acum ce fac? am întrebat.
Ce să faci? Să-i spui mamei tale că ești proprietara și ei trebuie s-o părăsească.
Dar nu va pleca! Mi-a strâns toate lucrurile gata să mă arunce în stradă!
Pentru asta există poliția!
Când i-am anunțat, Tamara a izbucnit:
Nesimțito! Pe mine să mă dai afară? Să pleci tu! Crezi c-o să cred prostiile tale? Ți-a băgat prostii-n cap logodnicul ăla cu tac’su? Vreau să știi că am act pe casă! Am testamentul pe numele meu!
Deci, gata, duceți-vă, că altfel vă rup oasele! s-a răstit Oleg. Dar Andrei Simion, calm, i-a răspuns:
Pentru amenințări și huliganism poți fi tras la răspundere!
Ce mai, cine te crezi să-mi dai tu lecții? Oricum, casa se vinde! Vin cumpărători s-o vadă!
Au venit însă polițiștii. Le-au pus în vedere să se care, altfel răspund penal. Tamara și bărbatul cu băieții au plecat, scrâșnind din dinți, fără să poată face ceva. Așa că, în cele din urmă, m-am întors acasă. Paul nu m-a lăsat singură, temându-se că bărbatul mamei mele mă va intimida, și a rămas cu mine.
Pe bună dreptate. Tamara și Oleg nu m-au lăsat o vreme în pace. Au aflat că bunica a pus bani deoparte, așa că mama a încercat să-i revendice, iar o parte i-au revenit. Casa, însă, n-a mai putut-o obține, indiferent cât s-a străduit. A renunțat abia când a terminat cu toți avocații. Apoi a plecat cu întreaga familie. Niciodată nu am mai vorbit cu ea.
Cu Paul m-am căsătorit. Vara următoare am intrat la facultatea pe care o visam, iar în anul trei am născut primul copil. Sunt recunoscătoare soțului meu și familiei lui că m-au sprijinit când mi-a fost cel mai greu și am trăit fericită toată viața.
Autor: Odetta
—
—
Enigma
Căsuța era veche, dar bine îngrijită. N-a rămas prea mult timp pustie, nu s-a sălbăticit, nu s-a dărăpănat. Slavă Domnului! mi-am zis. Oricum, bărbat n-am în ziua de azi. Și nici nu cred că o să mai apară. Eu nu-s din acele femei din folclorul nostru, care le știu pe toate: și cu ciocanul în cui, și la frâie la căruță, și la stins incendii cu mâna goală!
Am urcat pe prispă, am scos cheia din geantă și am descuiat lacătul masiv de la ușa de la intrare.
***
Această casă ajunsese la mine prin testament de la tanti Liuba. O bătrânică pe care o știam prea puțin, deși îmi era rudă. Cine mai știe cum le funcționează gândirea bătrânilor? Tanti Liuba avea după calculele mele aproape o sută de ani. Eu îi eram ceva de genul nepoată sau verișoară bună… sau vreo rudă mai îndepărtată, ce să mai rochieră noastră, bucătăreasă.
Fusesem la tanti Liuba doar în tinerețe. Și atunci era trecută de ani. Mereu singură, nu ceruse ajutor nimănui și nici nu deranja familia. Iar de curând… s-a stins.
Când am primit vestea că în satul Enigma a murit bunica, am stat câteva clipe să mă gândesc: cine o fi? Nici măcar nu m-am gândit la tanti Liuba! Nici prin cap nu-mi trecea că-mi va lăsa casa și cei doisprezece ari de teren mie, Maricica.
Asta-i darul tău pentru viitoarea pensie! a glumit atunci soțul meu, Mihai.
Păi, până la pensie ajung doar cu avionul, să fim serioși. Abia am cincizeci și patru. Până la şaizeci, cine știe, poate o să mai mută vârsta și iar n-ajung! Deci e pur și simplu un cadou. Dar nu înțeleg pentru ce. Nici n-am știut că tanti Liuba mai trăiește. O dădusem de mult uitării, având în vedere cât era de bătrână. Dar, la urma urmei, nu-s eu în poziția de-a face mofturi. Mi-a dat, mă bucur.
Ori o vindem! și-a frecat mâinile Mihai.
***
Bine că n-am vândut-o. Câteva luni după ce am devenit proprietară, am avut parte de alt cadou unul cât se poate de amar. Am aflat că Mihai mă înșela. Da, așa, la bătrânețe. Balaurul bărbătesc apăruse peste noapte, cum spunem noi, când părul albește, mintea se scurtează…






