Am 67 de ani. Toată viața mea a fost construită în jurul unei rutine. Am lucrat 42 de ani la bancă același birou, același scaun în fiecare zi. M-am pensionat. N-am fost niciodată căsătorit. N-am copii. Locuiesc singur în același apartament din Chișinău pe care l-am închiriat când aveam 28 de ani.
Oamenii mereu mă întrebau:
Dar tu când ai de gând să te însori?
Nu te simți singur?
Ce-o să faci când o să îmbătrânești?
Eu răspundeam mereu același lucru:
Poate într-o bună zi, când găsesc omul potrivit.
Când o să am mai mult timp.
Când mai adun niște bani.
Când…
Mereu când.
După ce m-am pensionat, mi-am zis: gata, acum e momentul! O să călătoresc, o să învăț lucruri noi, o să trăiesc cu adevărat. Dar zilele treceau la fel: mă trezeam, luam micul dejun, citeam știrile, mergeam la piață, mă întorceam acasă, televizor, somn. Nimic schimbat.
Acum vreo trei luni, am avut o sperietură cu sănătatea. Nu a fost nimic grav, dar medicul mi-a zis:
Sunteți bine, dar aveți 67 de ani. Aveți grijă de dumneavoastră. Ieșiți afară mai des, mișcați-vă!
Să ies dar unde? Cu cine?
Săptămâna trecută, mergeam pe lângă parcul Valea Morilor de lângă blocul meu. Niciodată nu-l vizitasem, doar treceam pe lângă el. Și am văzut un bărbat, cam de vârsta mea, care picta pe șevalet. Am fost curios și m-am apropiat.
Desena copacii, lacul, rațele. Nu era artă de muzeu, dar era frumos.
Vă place? m-a întrebat fără să se uite la mine.
Da, aveți talent.
Nu am cine știe ce talent, a râs. De un an învăț. Dar îmi place. Mă face fericit.
Ați început să pictați la 60 și ceva de ani? am întrebat uimit.
La 68, mi-a răspuns el. Toată viața am zis că mi-ar plăcea să pictez. Într-o zi, m-am pomenit întrebându-mă: ce mai aștept? Am pierdut destui ani cu poate într-o zi. Nu vreau să pierd și restul.
O săptămână întreagă m-am tot gândit la el.
Ieri m-am uitat în oglindă. Un bărbat de 67 de ani care de 40 de ani așteaptă să înceapă cu adevărat să trăiască. Tot aștept momentul perfect. Compania potrivită. Nu știu ce.
Ieri am intrat într-un magazin de muzică din Centru și mi-am cumpărat o chitară. Mereu am vrut să cânt. Mereu am zis poate într-o zi.
M-am înscris la un curs de italiană la o școală din oraș. Mereu am visat să ajung în Italia, dar mereu mă gândeam: Ce rost are să merg singur?
Și mi-am luat bilet de avion spre Roma. Plec peste patru luni. Singur. Și e perfect așa.
Azi după amiază am exersat chitara o oră întreagă. Suna groaznic. Degetele nu mă ascultau deloc. Dar am râs singur în apartament de ce zgomot fac.
Și, brusc, am înțeles ceva: am tot așteptat 67 de ani să-mi dea cineva voie să trăiesc. Să apară partenerul ideal, clipa potrivită, circumstanțele perfecte.
Dar nimeni nu-ți bate la ușă să-ți spună: Gata, de acum poți să fii fericit!
Am 67 de ani. Poate mai am 10 ani, poate 20, poate mai puțin. Dar anii ăștia vreau să-i trăiesc. O să cânt prost la chitară. O să vorbesc italiană stricată. O să pictez tablouri urâte. O să călătoresc singur și probabil o să mă rătăcesc.
Și asta o să fie minunat.
Fiindcă la finalul vieții nu vreau să mă uit înapoi și să mă gândesc la toate lucrurile pe care NU le-am făcut, așteptând să fie momentul perfect. Vreau să știu că am încercat. Că am trăit. Că am fost fericit în felul meu.
Nu-ți trebuie companie ca să începi să trăiești.
Nu trebuie să fii tânăr.
Nu trebuie să fii bun la ceva ca să te bucuri de el.
Trebuie doar să decizi că azi e ziua.
