M-am întors în anul 1998, când am decis să anulez nunta. Da, așa este. La două săptămâni (da, exact două!) de la data pe care o planificam cu atâta grijă, era pregătită fiecare mică detaliu: sala de bal din Iași era rezervată, orchestra Muzicii Populare exersa programul, fotograful schițase fiecare minut al zilei, rochia de mireasă atârna în dulap albă, sobruă, cea pe care o visam de la prima vedere. Am găsit și un apartament mic, luminos, dar cu căldura unui cămin, în care trebuia să ne mutăm imediat după nuntă și să începe viața nouă.
De ce am renunțat la tot? Pentru că mirele, domnul Andrei, a decis brusc că poate ridica mâna asupra mea.
Nu greșiţi suntem oameni religioși, ortodocşi, respectăm legile smereniei și nu ne-am atins niciodată. Întâlnirile noastre erau deferente, în limitele tradiţiei. Credeam cu adevărat că în faţa mea se află un bărbat capabil să clădească o familie pe temelii de demnitate, blândeţe și sprijin reciproc.
Dar într-o zi firească, în toiul stresului legat de pregătiri, s-a dezlănțuit ca un şirag rupt. A început cu un strigăt ascuțit, tare, total diferit de tonul său obișnuit, liniștit. În câteva secunde, a venit și o palmă răsunătoare, adevărată, care mi-a întunecat vederea.
Da, nu aţi auzit greșit. Absolventul respectat al unei școli teologice din Chișinău, acel model de urmat, cercetător serios, intelectual, omul despre care toţi vorbeau, a lovit mireasa cu două săptămâni înainte de nuntă. Un ideal ce să zic!
Faţa reală a ieșit la iveală. Probabil că era acolo tot timpul, ascunsă sub masca respectabilităţii, a credinței și a respectului. În momentul furiei, a arătat adevăratul său eu, și, din păcate, nu a fost un bărbat ce poate proteja și păzi.
Pot să spun că, într-un fel, sunt recunoscătoare că sa întâmplat? Da, sună rău, dar poate am fost salvată. Mai bine să descoperi un monstru înainte de căsătorie decât să trăieşti cu el toată viața, temândute de fiecare mișcare, de fiecare respirație a lui.
Ce sa întâmplat cu familia mea după anularea nunţii? Nici nu încep. E un vârtej de emoţii, acuzaţii, întrebări, discuții la vecini și cunoştinţi. Pot spune doar că este incredibil de greu. Sunt zdrobită. Am nevoie de terapie. Uneori cred că ar fi bine să găsesc o poţiune care să mă adoarmă pentru totdeauna, să nu mai simt această durere fără sfârşit.
În loc de sprijin, simt că acum sunt rușinea familiei, ca și cum eu aș fi distrus ceva. Ca și cum ar fi trebuit să îndur, ca și cum vina ar fi a mea, înţelegi?
Sufletul meu e rupt în mii de cioburi. Trăiesc într-o ceaţă interioară, ca și cum totul sar întâmpla în altă parte decât în mine. E dureros în adâncul fiinţei mele, în esenţa euului meu. Uneori mă surprind că vreau să dispar, să mă dizolv în aer, să nu mai exist întro lume cu puţină compasiune și înţelegere.
Totuși nu am scris această mărturie fără rost. Are un mesaj important. Dacă, chiar cu o clipă înainte de nuntă, simţi că bărbatul pe care lai ales nu ştie să se controleze în criză dacă observi că are focuri de mânie, dacă există vreo şansă că ar putea să-ţi ridice mâna oprește totul. Fă un stop.
Indiferent de banii cheltuiţi (în lei), indiferent de cât de mulţi vor fi dezamăgiţi, șocaţi, supăraţi. Indiferent de ce vor spune rudele, vecinii, prietenii.
Mi se pare mult mai înţelept să opreşti viaţa pentru o clipă decât să devii, mai târziu, femeia bătută din prima zi de căsnicie poate pentru tot restul vieţii.
Despre mine? Nu cer milă. Vă voi fi recunoscătoare dacă vă rugaţi pentru ca eu să mă refac, să mă simt din nou întreagă, ca să pot, întro bună zi, să întemeiez o familie adevărată, cea visată de toate femeile. O familie în care dragostea înseamnă blândeţe, nu frică. Unde mâna este de sprijin, nu de lovitură.
Poate, întro zi, voi crede din nou în iubire.
