Când Radu a ajuns la maternitate în acea zi, inima îi bătea tare de emoție. Ținea strâns în mână buchețelul de baloane pe care scria “Bun venit acasă”, iar pe bancheta din spate a mașinii era așezată o păturică moale, pregătită să învelească fetițele pentru drum. Soția lui, Ioana, trecuse prin sarcina cu curaj, iar după luni lungi de așteptare, în sfârșit venise clipa care însemna începutul vieții împreună acum patru.
Dar totul s-a nărăvit într-o clipită.
Când a intrat în salon, a văzut gemenele în brațele unei asistente, dar Ioana nu era acolo. Nici urmă de ea. Nici geanta, nici telefonul. Doar un bilet lăsat pe noptieră:
*Iartă-mă. Ai grijă de ele. Întreabă-o pe mama ta ce mi-a făcut.*
Lumea lui Radu s-a sfărâmat. A luat fetițele în brațe mici, fragile, mirosind a lapte și ceva profund familiar. Nu știa ce să facă, nu găsea cuvinte. A rămas acolo, înmărmurit, în timp ce înăuntru țipa.
Ioana plecase.
A alergat la asistente, cerând explicații. Au ridicat din umeri spuneau că plecase dimineața, de bunăvoie, zicând că totul era înțeles cu soțul ei. Nimeni nu bănuise nimic.
Radu le-a dus acasă pe fetițe, în camera nouă, mirosind a rufă proaspăt spălată și vanilie, dar inima îi tot strângea.
La ușă îl aștepta mama lui, Doamna Elena, cu un zâmbet și o tavă cu sarmale în mâini.
*În sfârșit, nepoțele mele!* a exclamat ea, bucuroasă. *Cum e Ioana?*
Radu i-a întins biletul. Fața mamei i s-a făcut cenușie.
*Ce i-ai făcut?* a întrebat el, cu glas înăbușit.
Ea a încercat să se justifice. A spus că doar voia să vorbească cu Ioana, să o învețe cum să fie soție bună, să-l protejeze pe fiul ei de probleme. Vorbe goale.
În noaptea aceea, Radu i-a închis mamei ușa în nas. Nu a urlat. Doar s-a uitat la fetițe și a înfruntat înăbușita nebunie.
Când le legăna noaptea, își amintea cum Ioana visa să fie mamă, cum aleseseră numele Andreea și Bianca și cum își mângâia burtica, crezând că el doarme.
În timp ce aranja lucrurile ei, a găsit o altă scrisoare. Un bilet adresat mamei lui.
*Nu mă veți accepta niciodată. Nu știu ce să mai fac ca să fiu «destul de bună». Dacă vreți să dispar, dispar. Dar să știe fiul dvs. că plec pentru că mi-ați luat încrederea. Nu mai rezist…*
Radu a citit-o de nesfârșit. Apoi a intrat în camera fetițelor, s-a așezat lângă cărucior și a plâns. În liniște.
A început să o caute. A sunat prietenele ei, a întrebat cunoștințe. Răspunsurile erau mereu aceleași: *Se simțea străină în casa ta.* *Spunea că iubești mai mult pe mama ta decât pe ea.* *Îi era teamă să rămână singură dar și mai tare să rămână lângă tine.*
Au trecut luni. Radu a învățat să fie tată. A schimbat scutece, a pregătit biberoane, a adormit de nenȘi când Ioana a luat fetițele în brațe, pentru prima dată după atâta vreme, lumea lor părea să se reîntregească, un pic frântă, dar iarăși întreagă.
