Eram extrem de apropiați când ne-am căsătorit. Făceam totul împreună. Adormeam îmbrățișați, uitându-ne la televizor în pat, ieșeam la plimbări duminica și râdeam din orice. Intimitatea noastră era frecventă de multe ori spontană, nu planificată. Mă simțeam iubită, dorită, aleasă.
Anii au trecut iar apropierea noastră a rămas, însă altfel. Săruturile lungi au dispărut, lăsând loc celor grăbite, scurte. Mângâierile s-au transformat în simple gesturi obișnuite. Ne puneam la somn devreme, obosiți, iar el se întorcea pe partea lui. La început, încercam să mă apropii. Îi atingeam mâna, spatele, căutam palma lui. Îmi spunea că este obosit, că poate mâine, că nu este momentul acum. Îl înțelegeam.
Au trecut lunile și totul a rămas la fel. Continuam să luăm cina împreună, povesteam despre ziua noastră, împărțeam același pat, însă nu se mai întâmpla nimic. Am început să aștept, nemișcată, să facă el primul pas. Nu a mai făcut niciodată. La început m-a durut, apoi mi-a devenit rușine să mai insist. Am început să cred că problema e la mine, că exagerez.
Rutina noastră era foarte apropiată, dar complet neutră. Ne trezeam împreună, beam cafeaua împreună, mergeam la reuniuni de familie împreună. El îmi povestea ce avea pe suflet, eu la fel. Dormeam spate în spate. Am început să mă schimb repede de haine în fața lui, fără să-mi pese cum arăt. N-am mai purtat pijamale frumoase. N-am mai văzut corpul meu ca pe ceva ce ar putea interesa pe cineva.
Am încercat de mai multe ori să discut despre asta. L-am întrebat dacă nu mă mai dorește. Mi-a spus că nu e vorba de asta, doar că nu mai simte, că așa e cu timpul, că dragostea devine prietenie și respect. Am dat din cap, deși înăuntrul meu simțeam un gol, o lipsă de care nu știam cum să vorbesc fără să mă simt vinovată.
Cu timpul am normalizat totul. Îmi spuneam că sunt cupluri care trăiesc așa. Că dacă nu avem certuri, e bine. M-am obișnuit să mă îmbrățișeze doar la evenimente și să nu mă atingă niciodată când suntem doar noi doi. M-am obișnuit să nu mai aștept. Să nu mai doresc. Să alung acea parte din mine, doar ca să nu mai simt respingerea.
Au trecut anii și noi am rămas extrem de apropiați. Mereu împreună, mereu ordonați. Nimeni nu știa că nu mai exista nicio intimitate între noi de mai bine de cincisprezece ani. Nici eu nu mai știam cum e să te simți femeie lângă cineva. Ajunsesem să fiu un obicei, un sprijin, o prezență. Dar nu o dorință.
În ziua când mi-a spus că pleacă cu altă femeie, n-am înțeles nimic. Mi-a zis că lângă ea se simte viu, dorit, conectat. N-am țipat. N-am protestat. Pur și simplu mi-a spus. Și atunci am realizat: nu încetase să simtă. Încetase să simtă cu mine.
Astăzi, când privesc înapoi, îmi dau seama că cel mai dureros nu a fost faptul că a plecat. Ci că, încet-încet, m-am obișnuit să trăiesc lângă un bărbat care nu mă mai privea ca pe o femeie și m-a convins că așa e firesc…
