Lucram de șapte ani în aceeași companie din Chișinău.
Am început ca asistentă și am ajuns coordonatoră la departamentul administrativ, într-o clădire veche cu geamuri ovale, unde diminețile miroseau ciudat a ploaie și ceai de tei.
Cea mai bună prietenă a mea, Doina, a venit acolo doi ani mai târziu, la insistențele mele.
Eu i-am arătat cum funcționează totul îi deschideam uși, îi arătam excel-urile și listele noastre complicate, îi făceam legătura cu directoarea cea mereu grăbită.
Când greșea, îi acopeream urmele ca să nu o concedieze.
Aveam obiceiul să mâncăm împreună plăcinte reci de la gogoșerie, ieșeam vineri la bere și îmi părea că legătura noastră e mai puternică decât orice altceva.
Acum șase luni, am auzit dintr-o dată că se deschide un post de manager.
Șefa mea, doamna Munteanu, mi-a spus că fac parte din candidații de top.
Am început să ajung la birou în zori, să plec târziu, să-mi iau asupra mea proiecte grele, ca greutăți dintr-un vis complicat.
Doina mereu îmi șoptea: Ești potrivită, ești următoarea, trebuie să fie al tău. Îi povesteam și planurile mele de la interviu, îi spuneam sincer temerile mele, ca și cum nu am avea granițe.
În ziua interviului, când am urcat scările ferestrelor care șuierau, Doina, cu haina ei roșie, aștepta.
Nu-mi spusese nimic.
Am aflat doar văzând-o cum stă la rând la ușa directorului.
M-am uitat la ea, iar ea a spus atât de simplu: M-am gândit să încerc și eu. Am vrut să nu gândesc rău.
După o săptămână de vis în care timpul curgea ca apa, am aflat că Doina fusese aleasă ca manager.
Stăteam cu mâinile pe tastatură, privind monitorul ca într-un tunel fără ieșire.
Atunci au început să se întâmple lucruri stranii.
Ca manager, Doina a schimbat procesele pe care le-am croit eu cu mâinile și creierul meu.
M-a exclus din proiectele mari, a cerut rapoarte ciudate.
Un coleg mi-a șoptit la fereastră că Doina ar fi spus și altora că nu am spirit de lider, luându-și meritul pentru ideile despre care doar noi două vorbisem la umbra magnoliei din curte.
Într-o zi, pe la amiază, am tras-o deoparte la o cafea amară, la un chioșc prăfuit din colț și am întrebat-o direct: De ce ai spus astea despre mine? Mi-a răspuns sec: Asta e muncă, nu prietenie.
Am avut nevoie să-mi asigur locul. I-am amintit ce-am făcut pentru ea.
Doina a ridicat din umeri: A fost alegerea ta.
Nu te-am obligat.
De atunci, totul a devenit ireal și apăsător.
Vorbește cu mine de parcă nu mă cunoaște, mă corectează în fața tuturor și îmi dă sarcini fără rost.
Plec acasă oftând, cu ochii plini, copleșită de gânduri în care biroul pare un oraș sub apă.
Aș vrea să plec, dar parcă nu pot fără să spun nimic ceva mă trage înapoi, poate mă mănâncă dreptatea.
Și așa, mă aflu, ca într-un vis cețos, la răscruce: să tac, să rabd, să nu rămân pe drumuri sau să las totul și să o iau de la capăt, undeva unde visul să nu doară.
Ați mai rămâne, sau ați pleca?
Press «Like» and get the best posts on Facebook ↓
