Am lucrat șapte ani în aceeași companie din Chișinău.
Am început ca asistentă și, cu timpul, am ajuns coordonatoarea departamentului administrativ.
Cea mai bună prietenă a mea, Sorina, a venit în firmă la doi ani după minechiar la recomandarea mea.
Pe ea am inițiat-o în procese, i-am explicat cum funcționează lucrurile, am pus-o în contact cu oamenii potriviți, ba chiar i-am acoperit greșelile la început, să n-o dea afară.
Mâncam prânzul împreună, vineri seara ieșeam la o cafea prin Centru și, la suflet, mă bazam pe ea mai mult decât pe oricine altcineva.
Cu șase luni în urmă, s-a scos la concurs un post de manager.
Șeful m-a anunțat că sunt printre principalii candidați.
Am început să ajung mai devreme la birou, plecam ultimă, acceptam responsabilități suplimentare.
Sorina, mereu, mă încuraja: Postul e al tău, meriți din plin! Îi spuneam totul, chiar și strategiile mele pentru interviul intern.
În ziua interviului, am avut un șoc s-o văd și pe ea așteptând în fața biroului directorului.
Nu-mi spusese nimic.
Doar m-a privit și mi-a zis: M-am decis să încerc și eu. Am încercat să nu gândesc rău.
O săptămână mai târziu au anunțat rezultatulSorina fusese aleasă manageră.
Am rămas pe scaun, uitându-mă în gol la ecran, fără să pot reacționa.
Atunci au început să apară lucruri ciudate.
Ca nouă șefă, Sorina a început să modifice proceduri gândite de mine.
M-a exclus din proiecte esențiale, a cerut tot felul de rapoarte inutile.
Un coleg mi-a spus în șoaptă că Sorina afirmase că nu am calități de lider și că unele idei pe care le-a prezentat ca proprii erau, de fapt, ce îi împărtășisem eu.
Într-o zi am invitat-o la o cafea la terasa de lângă birou și am întrebat-o direct: De ce ai spus lucrurile acelea despre mine? Mi-a răspuns senin: Asta-i muncă, nu prietenie.
A trebuit să mă asigur că rămân pe poziție. I-am reamintit câte am făcut pentru ea.
S-a uitat la mine și mi-a spus: A fost alegerea ta.
Eu nu ți-am cerut.
De atunci, atmosfera a devenit insuportabilă.
Îmi vorbește rece, mă corectează ostentativ în fața tuturor, îmi dă sarcini fără rost.
Ajung acasă plângând, mă frământ, nu am liniște, iar gândul să plec nu-mi dă pace.
Dar mă doare să renunț fără să spun nimic.
Acum sunt la răscruce: să rabd în tăcere de frica șomajului sau să-mi iau inima în dinți, să plec și să o iau de la zero?
Viața mi-a arătat că unii oameni poartă măști, dar e mai important să nu-ți pierzi sufletul decât să păstrezi un loc de muncă.
Uneori, cea mai bună alegere e să pleci cu demnitate și să ai curajul unui nou început, decât să trăiești în umbra dezamăgirilor.
Press «Like» and get the best posts on Facebook ↓
