Am plătit petrecerea pentru aniversarea de cincisprezece ani a fiicei mele vitrege, iar tatăl ei s-a întors la mama ei.
Zece ani. Zece ani am crescut-o ca pe copilul meu.
I-am schimbat scutece cât era mică. Am dus-o la lecții de dans și pian în fiecare săptămână. M-am chinuit să îi explic matematica, am învățat-o să se îmbrace decent, i-am șters lacrimile când a avut prima iubire neîmpărtășită.
Iar ea îmi spunea mama.
Nu soția lui tata.
Nu mama vitregă.
Mama.
Când a făcut cincisprezece ani, de luni bune puneam la cale petrecerea. Am închiriat un restaurant cochet din centrul orașului Iași, i-am comandat o rochie frumoasă de la un designer local, am aranjat cu lăutari și am comandat plăcinte și tort pentru toată lumea. După ce am golit economia de lei din pușculiță, mă gândeam că merită fiecare bănuț.
Asta era fata mea.
Sau așa credeam eu.
Cu trei săptămâni înainte de marea sărbătoare, a venit pe la noi mama ei biologică. Femeia care ani la rând nu dăduse nici telefon, nici scrisoare, nici vreo pungă de bomboane de Dragobete s-a trezit că vrea să se apropie iar.
Probabil trebuia să îmi miroasă a ceva dubios.
Dar am crezut-o pe cuvânt.
În ziua petrecerii, am ajuns devreme la restaurant, să văd dacă totul e pus la punct: sarmalele fierbeau, sala era împodobită cu baloane, muzica de la lăutari răsuna discret, iar tortul trona în mijloc. Mă învârteam să mă asigur că nu lipsește nimic, când am simțit o mână pe umăr.
Mi-au spus, destul de sec, că ar fi mai bine să plec.
Că e un moment de familie.
Că nu am ce căuta acolo.
Am încercat să le explic că eu am crescut fata asta.
Că am plătit tot, până la ultima acadea.
Dar explicațiile mele nu au înmuiat pe nimeni.
Bărbatul cu care împărțisem viața până atunci a zis că așa e mai bine pentru copil.
N-am urlat, n-am plâns, nu m-am isterizat. Am luat poșeta și am plecat.
Seara, în timp ce puneam hainele în cutii cu mulțumiri că am găsit măcar banda adezivă, a sunat soneria. Târziu.
Când deschid, ghici cine era: ea, în rochia strălucitoare, ochii umflați de plâns, încălțată cu balerinii preferați.
Am plecat, mi-a zis. N-am putut să rămân fără tine.
Am încercat cu argumente mature, gen trebuie să fii cu părinții tăi, dar ea m-a luat în brațe și a șoptit:
Tu ești mama mea. Tu știi când să-mi dai ceai. Tu nu uiți ce flori îmi plac. Tu ai fost mereu cu mine.
Am strâns-o tare.
Mi-a povestit că, la petrecere, când toată lumea mulțumea familiei, ea a întrebat unde sunt eu. I-au zis că am ales să nu vin. Ea, însă, a spus adevărul. Și a plecat.
A rămas la mine.
Am stat la filme până târziu, am mâncat pizza din colț, ne-am povestit viața. În sfârșit, am dormit liniștită câteva ore.
A doua zi telefonul a sunat de zeci de ori. Nu am răspuns.
După câteva luni s-a terminat totul și pe hârtie. Am început o viață nouă.
Ea s-a apucat de liceu și a decis să rămână cu mine.
Încă ține rochia aceea în garderobă.
Să-mi aduc aminte ziua în care mi-am ales familia, zice ea.
Și uneori mă tot întreb:
Oare cine pe cine a părăsit, de fapt, în ziua aceea?
