Am avut o revelație în ziua în care mi-am dat seama că soția mea nu-mi mai spune te iubesc. Nu știu exact când s-a oprit. Nu știu dacă a fost acum o săptămână, o lună sau poate mai demult. Știu doar că înainte îmi spunea aproape mereu când plecam la muncă dimineața, când închideam telefonul, înainte de culcare. Eu îi răspundeam mereu cu și eu, la fel, ha, dragoste.
Am 34 de ani. Muncesc de dimineața până seara. Plec devreme și mă întorc acasă obosit, abia cu chef să mă așez la masă. Tot timpul am crezut că fiind soț bun înseamnă să faci ce trebuie: să plătești facturile, să mergi la piață, să fii prezent acasă, să nu calci strâmb. Mă întorceam, mâncam, făceam un duș și mă uitam în telefon sau la televizor. Ea îmi povestea despre ziua ei, iar eu îi răspundeam sec: mda, da, vorbim mai târziu, sunt obosit. Când îmi spunea te iubesc, parcă era un gest normal, automat. Niciodată nu mi-am imaginat că va veni o zi când nu voi mai auzi cuvintele astea și o să-mi lipsească.
Am început să observ schimbările în lucrurile mici. Nu-mi mai scrie peste zi. Înainte îmi trimitea mesaje: Ai grijă de tine, O zi bună, Ai apucat să mănânci?. Acum nimic. Seara, se culcă cu telefonul în mână, cu spatele la mine. Nu mai caută mâna mea. Nu mă mai întreabă de cum mi-a mers. Într-o zi i-am spus dragoste, și ea mi-a răspuns doar cu numele meu, Ecaterina. În clipa aceea, parcă mi s-a strâns ceva în piept.
Într-o seară am găsit curaj să o întreb:
Mă mai iubești?
A tăcut. Nu s-a uitat la mine. Doar a zis:
Nu știu… nu mai simt la fel.
Am simțit ca o lovitură rece. Am întrebat-o ce s-a întâmplat, dacă are pe altcineva, dacă am greșit cu ceva. Mi-a spus că nu există nimeni, doar că e obosită. Obosită să se simtă singură lângă mine. Obosită să vorbească fără să fie ascultată. Obosită să spună te iubesc și să nu primească nimic înapoi.
Noaptea aceea am rememorat toate momentele când mi-a spus te iubesc și eu am răspuns mecanic, fără să o privesc, fără să o îmbrățișez, fără să-i arăt că contează. Mi-am amintit zilele când veneam acasă și eram lipit de telefon. Momentele în care mă ruga să ieșim împreună, să facem ceva, iar eu preferam să mă tolănesc. Mereu am crezut că iubirea se arată prin a oferi sigurantă și stabilitate. Dar ea avea nevoie de vorbe, timp, atenție.
De atunci încerc să mă schimb. Îi spun te iubesc. O îmbrățișez. Îi scriu. O invit să ieșim. Dar nu e la fel. Mă privește cu ochi mari, parcă n-ar mai vrea să spere din nou. Uneori îmi răspunde mulțumesc, când îi mărturisesc că o iubesc. Asta doare mai mult decât un nu.
Locuim în aceeasi casă, dormim în același pat, însă nu e ca înainte. Simt că încerc să sting un foc, dar aproape nu mai este ce salva. Nu știu dacă am întârziat prea mult. Nu știu dacă m-a uitat. Știu doar că aș da totul să mă întorc la vremurile când îmi spunea te iubesc fără să se gândească la consecințe.
Astăzi, după toate aceste lucruri, am învățat că uneori iubirea nu constă doar în a asigura, ci în a fi prezent cu sufletul, cu vorba și cu fapta. Dacă aș putea, aș păstra mereu vie flacăra aceea, dar uneori, abia după ce pierzi, înțelegi cât de mult a contat.
