Antonia Petrovna mergea prin ploaie și plângea. Lacrimile îi curgeau pe obraz, amestecându-se cu stropii de ploaie. „Măcar atât – plouă! Nimeni nu-mi vede lacrimile”, se gândea ea. Se mai gândea: „Singură sunt de vină! Am venit când nu trebuia, nepoftită.” Mergea și plângea. Apoi a început să râdă, amintindu-și bancul cu ginerele care îi spune soacrei: „Dar ce, mamă, nici măcar un ceai nu beți?” Și acum era ea în rolul acestei „mame”. Plângea și râdea, râdea și plângea. Când a ajuns acasă, și-a dat jos hainele ude și s-a acoperit cu pledul. Și a început să plângă cu adevărat, fără să se ascundă. Nimeni și nimic! Doar peștișorul de aur din acvariul rotund o auzea! Nimeni altcineva! Antonia Petrovna fusese mereu o femeie interesantă, căutată de bărbați. Dar cu tatăl lui Nicu — fiul ei — nu a fost să fie. El bea mult. La început era suportabil. Beea și dormea. Apoi a început să fie gelos. Pe oricine! Pe străinul care întreba de drum, pe vânzătoarea din magazin, pe bunicul cu baston, pe vecin. Odată, văzând-o pe Antonia zâmbind către un vecin, s-a dezlănțuit. A bătut-o. Mult și cu știință. La rinichi. În fața copilului. Iar Nicu a povestit totul bunicilor. Mama Antoniei a început să plângă: „Pentru asta am crescut eu fată, să fie bătută de orice bețiv?” Tata s-a îmbrăcat și a ieșit. Pur și simplu l-a luat pe ginere, devenit instant fost, și l-a trimis cu capul înainte de la etajul patru. Cât timp a căzut, și-a rupt și mâna. Tata a amenințat cu pumnul și a spus: „Dacă mai văd că te apropii de fiica mea, te omor! Mă duc la închisoare, dar tu, nenorocitule, nu-i mai strici viața fetiței mele.” Și așa fostul soț a dispărut pentru totdeauna. Iar Antonia nu s-a mai măritat. Trebuia să-l crească pe Nicu. Căci cine știe ce fel de bărbat ar mai fi găsit. Au fost mulți care au încercat să-i fie alături, dar ea nu a mai putut. I-a fost de ajuns tatăl lui Nicu. Antonia nu avea probleme materiale deosebite. Avea o meserie frumoasă: tehnolog în alimentație publică. Lucra într-un mic restaurant. Și nu se plângea de viață. Punea bani deoparte pentru apartament. Când s-a strâns suma, Nicu s-a hotărât să se însoare. Și fata era tare bună, cu un nume melodios: Anastasia. Așa că Antonia a rămas în garsoniera ei, iar mirilor le-a făcut nuntă și le-a dat apartamentul nou, cu două camere. Așa era normal! Ei sunt familie, lor le trebuia! Acum ea strânge bani să le ia o mașină nouă. Cât să mai meargă cu vechea Dacie? Astăzi nici nu voia să meargă la fiul ei. Nu avea obiceiul să se bage peste ei. Dar așa s-a nimerit: era chiar lângă blocul lor când a început ploaia torențială. Nici umbrelă nu avea. Și oricum, la ce ploaie era, nici umbrela nu ajuta. A decis să intre, să aștepte să treacă, să stea cu Anastasia la povești ca între femei. Să bea o cană cu ceai. Dar Anastasia, când i-a deschis, s-a uitat mirată la soacra ei. Nici nu a invitat-o să intre. Chiar din hol, rece, a întrebat: „Antonia Petrovna, doriți ceva?” Antonia s-a încurcat și a început să se justifice: „Doar… plouă…” „Ploaia s-a oprit! E aproape, ajungeți repede acasă”, a răspuns nora, uitându-se pe geam și cu mâinile încrucișate. „Da, da”, a spus moale Antonia Petrovna și, cu lacrimi în ochi, a ieșit din nou în ploaie. A plâns și a plâns. Apoi a adormit. Și în vis i s-a arătat peștișorul de aur. Dintr-o dată s-a făcut mare și mișca buzele fără sunet. Dar Antonia auzea totul. Peștele vorbea! „Plângi? Ce fraieră! Nici măcar un ceai nu ți-au dat pe ploaie! Și strângi tu bani pentru mașină? Viața toată ai adunat pentru ei! Uită-te la tine! Ești deșteaptă și frumoasă! Ai bani! Și ce dacă sunt pentru mașina lor? Ei nu apreciază! Du-te și vezi marea! Trăiește și tu puțin pentru tine!” Antonia Petrovna s-a trezit când afară era deja întuneric. Peștele înota în acvariu, tot deschidea și închidea gura. Dar ea nu mai putea înțelege limba peștilor. Și totuși, pricepuse ce era mai important: să nu te dai pe tine pe nimic unor oameni nerecunoscători și obrăznici, care nici măcar un ceai nu-ți oferă, nici să te lase să te adăpostești de ploaie. Și Antonia Petrovna a luat banii adunați pentru mașina copiilor. Și și-a cumpărat o vacanță la mare. S-a dus, a stat, s-a odihnit. Și s-a întors frumoasă și bronzată. Iar fiul și nora nici nu știau. Ei o sunau sau veneau la ea doar când aveau nevoie: de bani sau de babysitter. Și Antonia a încetat să mai fugă de bărbați, și s-a îndrăgostit. Un bărbat interesant, rafinat – directorul restaurantului unde lucra. Îi plăcea de ea demult, dar era „prea complicată” – tot pentru fiu și nurori trăia. Acum, însă, s-au legat lucrurile. Merg împreună la serviciu, vin împreună acasă. Viața i s-a schimbat. Recent, Anastasia a venit: „Dar de ce nu veniți la noi, Antonia Petrovna? Nu ne sunați? Nicu a găsit o mașină…” a sugerat nora. „Anastasia, dorești ceva?” a întrebat Antonia Petrovna, cu mâinile încrucișate. Anastasia abia deschisese gura să spună ceva, când din cameră a apărut bărbatul interesant: „Tonica, bem ceai?” „Bem!” a zâmbit Antonia. „Și cheamă și musafira”, a spus el ospitalier. „Nu, Anastasia pleacă. Nici ceai nu bea, nu-i așa?” Antonia Petrovna a închis ușa în urma nurorii și, amuzată, a făcut cu ochiul peștișorului. „Așa, da!”

Antonina Marinescu merge acum prin ploaie și lacrimile îi curg pe obraji, amestecându-se cu picăturile reci.
Singurul lucru bun e că plouă! Nimeni nu vede că plâng se gândește femeia tristă.
Și mai rumegă în minte: Tot eu sunt de vină! Am venit nepotrivit. Musafir nepoftit.
Merge și plânge. Apoi, își amintește un banc și râde printre lacrimi. Era vorba de ginerele care îi spune soacrei: Dar ce, mamă, nici măcar un ceai nu beți?
Acum se simte exact în pielea acelei mame.
Plânge și râde, râde și plânge.
Ajunge acasă, dă jos hainele ude, se învelește cu pledul și plânsul o copleșește fără niciun fel de reținere. Nu-i nimeni acolo să o audă, doar peștișorul auriu din acvariul rotund! Nimeni!
Antonina Marinescu mereu a fost o femeie interesantă și le plăcea bărbaților. Dar nu i-a reușit povestea cu tatăl lui Nicu băiatul ei. Omul consuma alcool peste măsură. La început era suportabil bea și adormea. Dar, cu timpul, a început să fie gelos pe Antonina. Pe toți! Chiar și pe bărbatul care a întrebat-o de drum pe stradă, pe vânzătorul de la măcelărie, pe bunicul cu bastonul, pe vecin.
Într-o zi, văzând că Antonina zâmbește când se salută cu vecinul, s-a întunecat la față și parcă a luat-o razna.
A bătut-o. Mult și cu pricepere. La rinichi. Chiar de față cu copilul.
Iar Nicuță a povestit tot în detaliu bunicilor. Mama Antoninei a izbucnit în plâns:
Doamne, pentru asta am crescut eu fata? Să o bată vreun nenorocit beat?
Tatăl a făcut liniște, s-a îmbrăcat și a ieșit. Fără prea multe vorbe, l-a luat pe ginere, care a devenit fostul instant, și l-a aruncat de la etajul patru. Omul, cât a zburat, și-a și rupt mâna.
Tatăl a strâns pumnul și a amenințat: Dacă te mai văd lângă fata mea, te omor! Stau și la pușcărie, dar viața fiicei mele nu o mai distrugi, nenorocitule!
Și, într-adevăr, fostul soț a dispărut pentru totdeauna. Iar Tonica nu s-a mai măritat. Trebuia să crească copilul. Cine știe ce bărbat ar mai fi găsit?
Mulți bărbați au încercat să se apropie de ea, dar nu mai putea. Îi ajungea ce pățise cu tatăl lui Nicu.
Antonina nu avea probleme cu banii. Avea un serviciu bun: tehnolog alimentar. Lucra la un mic restaurant din Chișinău. Nu se plângea de viață.
Economisea bani pentru apartament. Când suma era gata, Nicuță s-a hotărât să se însoare. A găsit o fată deosebită, cu nume armonios: Corina.
Antonina a rămas în garsoniera ei din bloc vechi, iar copiilor le-a făcut și nunta, le-a dat și noul apartament cu două camere. Cum altfel? Ei sunt o familie, au nevoie!
Acum pune bani deoparte pentru o mașină nouă pentru copii. N-ajunge cu Dacia obosită de ani de zile!
Nici n-ar fi mers azi la fiu acasă. N-avea obiceiul să își impună prezența. Dar întâmplarea a făcut să fie exact lângă casa lor când s-a pornit ploaia torențială. Nici măcar umbrelă n-avea. Și cu ploaia asta, oricum ar fi fost degeaba.
Așa că s-a gândit să intre, să se adăpostească, să stea la o vorbă ca între femei cu Corina, să soarbă un ceai.
Corina îi deschide ușa, se uită mirată la soacră și nici nu o invită înăuntru, ci întreabă rece, în hol: Doamna Antonina, doriți ceva?
Antonina se încurcă, începe să-și găsească scuze:
Păi ploaia
Ploaia s-a oprit! Aveți aproape, vă descurcați răspunde Corina, uitându-se pe geam cu brațele încrucișate.
Da, da se supune Antonina Marinescu și iese sub ploaie, plângând și mai tare.
Plânge până adoarme. În vis îi apare peștișorul auriu din acvariu.
Deodată, peștele crește și își mișcă gura fără sunet. Dar Antonina înțelege tot. Peștișorul îi vorbește!
Plângi?! Ce prostuță ești! Nici măcar un ceai nu ți-au dat în ploaie! Și tu pe cine strângi bani pentru mașină? Vei strânge toată viața pentru ei? Vei trăi pentru copii? Uită-te la tine! Ești deșteaptă și frumoasă! Ai bani! E drept, îi strângi pentru mașina copiilor! Dar ei nu apreciază! Pleacă undeva la mare. Trăiește și pentru tine!
Antonina Marinescu se trezește pe întuneric.
Peștișorul înoată liniștit în acvariu, mișcând gura în tăcere. Dar Antonina nu mai poate să-i înțeleagă limba. Totuși, a priceput esențialul. Nu trebuie să te sacrifici pentru oameni nerecunoscători sau pentru obrăznici care nici un ceai nu-ți oferă, nici nu te lasă să te adăpostești de ploaie.
Antonina Marinescu ia banii strânși pentru mașină și își cumpără o vacanță la mare.
Pleacă, se relaxează și se întoarce frumoasă și bronzată.
Fiul și nora nici nu bănuiesc. Oricum ei vin la ea sau o sună doar când au nevoie de bani sau de ajutor cu copilul.
Antonina începe să nu se mai ferească de bărbați și apare un domn interesant Marin, directorul restaurantului unde lucrează.
De mult îi plăcea de ea, dar Antonina avea mereu altceva pe cap doar fiul și nora. Acum, însă, se încheagă lucrurile. Vin împreună la serviciu, pleacă împreună acasă. Viața prinde altă culoare.
De curând, Corina intră la ea.
Doamna Antonina, de ce nu veniți la noi? Nu mai sunați? Nicu a găsit o mașină bună! sugerează nora.
Corina, vrei ceva anume? întreabă Antonina, stând cu brațele încrucișate.
Corina abia apucă să spună ceva, când apare Marin din dormitor:
Toni, bem un ceai?
Bem! zâmbește larg Antonina.
Și cheamă musafira! o îmbie Marin, ospitalier.
Nu, Corina tocmai pleacă. Oricum nu bea ceai! Așa-i, Corina?
Antonina Marinescu închide ușa și îi face cu ochiul peștișorului auriu.
Păi iată cum trebuie făcut!