Au apărut la poartă, venind parcă din ceața dimineții, cu chipurile palide și gesturi mecanice:
Moșcă, cu părere de rău, dar trebuie să părăsiți gospodăria aceasta.
Dar unde să mă duc eu, copchilă, la vârsta mea? Doamne, ce să mă fac eu acum
Cuvintele acestea se rostogoleau peste ea ca ploaia rece de toamnă, fără ca vreunul să-i întâlnească privirea.
Era chiar dimineața când bătrâna doamnă Paraschiva mătura aleea, o mătură de crengi uscate mișcându-se încet ca o umbră veche. Avea mai bine de șapte decenii răsucite prin inima acelei case din satul Ghidighici. Acolo născuse, acolo plânsese, acolo bărbatul ei, Nicolae, zăcuse sub icoană, uscându-se de viață. Acolo crescuseră și copii, și zarzavaturi, și doruri.
Poarta a scârțâit straniu, ca și cum ar fi mestecat timpul pe dinăuntru.
Două siluete îmbrăcate la patru ace, cu teancuri de hârtii sub braț, au pășit în curte, fără să salute, ca niște siluete dintr-o altă lume.
Sunteți Paraschiva Rotaru?
Eu sunt a murmurat ea, strângându-și basmaua cu degetele noduroase.
Venim să vă informăm că aici, pe pământul acesta, se va construi drumul nou către Chișinău. Casa dumneavoastră e pe traseu.
Paraschiva a clipit repede, ca la o tresărire de vânt.
Să mă mut? Dar…
O să fiți despăgubită, mătușă. Veți primi lei moldovenești.
Dar eu unde să mă mut, la vârsta asta?… Aici am avut anafoare, aici l-am jelit pe Nicolae…
Unul dintre bărbați a pufnit disprețuitor.
Nu mai vorbim despre acasă. Este doar un loc pe hârtie. Emoțiile n-au valoare la astfel de decizie.
Vorbele lor au picat peste inimă mai greu ca tunetul.
Am voie… să știu măcar de ce? a șoptit ea.
Aveți voie să semnați când vă spunem, a intervenit celălalt pe un ton ascuțit. Nu vă agitați.
Bătrâna s-a lăsat încet pe banca de sub corcoduș. Parcă-i zvâcnea inima ca a unui iepure prins în cursă.
După aceea, casa a părut mai îngustă. Mai străvezie. A trecut prin camerele cu lut pe jos, atingând pozele cu copii, icoanele sfinte, masa de brad ciupită pe margini.
Unde să mă duc eu, Doamne?… Unde?
Vorba s-a risipit repede printre uluci și s-a răspândit ca mirosul de busuioc în tot satul.
Un foc a mocnit.
Sătenii au început să sosească. La început doi, apoi șapte, apoi nu a mai fost loc pe la gard. Se umpluse curtea de Adela, Ilie, Dumitru, Fevronia și toți copiii din preajmă.
Cum să o dea afară pe tanti Paraschiva?
Femeia asta a țesut zestrea la jumătate de sat și n-a cerut niciodată nimic!
Să-și mute drumul, nu sufletul unui om!
Când s-au întors oficialii, nu mai era singură.
Poarta era apărată de trupuri și de glasuri.
Tineri, bătrâni, copii treziți din siestă.
De aici, nu pleacă nimeni astăzi!
Nu treceți cu roțile peste inima unui om!
Un funcționar a ridicat glasul ca la tribunal:
Legea e lege, oameni buni!
Legea fără milă nu e dreptate! a răsunat răspicat o voce din spate.
Paraschiva stătea sub tocul ușii, mică, prăbușită, dar cu spatele drept.
Eu nu vreau bani a spus ea încet, tremurând.
Numai să mă las să-mi găsesc sfârșitul unde mi-am făcut și începutul.
S-a lăsat liniștea.
Zilele au curs ca niște pere coapte prea devreme. Petiții. Scrisori la Gazeta Satului. Telefoane. Freamăt.
Într-o dimineață, altcineva a apărut; chip blând, pas ușor.
Am revizuit planul, mătușă Paraschiva. Drumul nu va trece pe aici. Terenul dumneavoastră rămâne neatins.
Adică rămân? a întrebat ea ca prin vis.
Rămâneți.
Pe loc, curtea a izbucnit. S-au prins oamenii de mâini, s-au scurs lacrimi, s-au îmbrățișat unii pe alții de parca timpul însuși s-a milostivit.
Paraschiva s-a rezemat de poartă cu fărâmă de zâmbet și a șoptit:
Sărut mâna, Doamne nu m-ai lăsat pustie.
În noaptea aceea, satul Ghidighici nu era sat.
Era familie. Era cuib. Era adăpost.
Că uneori, doar o casă mică face să se oprească drumul cel mai mare…
Când oamenii nu uită ce-i ACASĂ.
Tu ai fi stat la poarta Paraschivei? Scrie-ți visul mai jos
Pune un dacă crezi că omul e mai prețios decât betonul.
Trimite mai departe povestea sunt vise care n-au voie să se piardă…
