Băncuta din curte
Dumitrache Ion ieși în curte pe la unu și jumătate. Îl strângea ceva în tâmple ieri terminase ultimele sălățele de pe masă, iar dimineață despodobise bradul și strânsese toate globurile. În casă era prea liniște. Își trase căciula pe frunte, își vârî telefonul în buzunar și coborî pe scări, ținându-se de balustrada rece, așa cum făcea de fiecare dată.
În amiaza zilei de ianuarie, curtea părea desprinsă dintr-o poveste: alei măturate, troiene nevălurite, nicio suflet. Ion scutură băncuța de lângă scara a doua. Zăpada căzu lin de pe scânduri. Acolo îi plăcea să-și răscolească gândurile, mai ales când nu era nimeni prin preajmă putea sta vreo cinci minute înainte să-și tragă pașii spre apartament.
Nu vă deranjez dacă mă așez? se auzi vocea unei bărbat.
Ion întoarse capul. Un bărbat înalt, cu o geacă bleumarin, cam de vreo cincizeci și cinci de ani. Chipul lui părea familiar, dar nu-și dădea seama de unde îl știe.
Poftiți, e destul loc, zise Ion, făcându-i spațiu. Din ce apartament sunteți?
Patruzeci și trei, etajul doi. M-am mutat de vreo trei săptămâni. Nicolae.
Ion Dumitrache, spuse el, strângând automat mâna întinsă. Bun venit în colțul nostru liniștit.
Nicolae scoase un pachet de țigări.
Pot să fumez?
Da, fumați liniștit.
Ion nu mai fumase de vreo zece ani, dar mirosul de tutun îi aduse brusc aminte de redacția ziarului la care lucrase toată viața. Se surprinse că îi venea să tragă în piept fumul, dar alungă repede dorința.
De când stați în bloc? întrebă Nicolae.
Din 87. Atunci tocmai construiseră cartierul.
Eu lucram aproape, la Casa de Cultură a Metalurgiștilor. Ca inginer de sunet.
Ion tresări:
La domnul Valerică Ursu?
Exact! Dar dumneavoastră de unde-l știți…?
Am scris despre el, un reportaj, în 89, la concertul ăla aniversar. Vă amintiți când a cântat August?
Hehe, concertul acela pot să-l povestesc la orice oră! Nicolae zâmbi. Am adus atunci o boxă uriașă, unitatea de alimentare scânteia…
Și discuția a curs de la sine. Încet-încet au ieșit în față nume, amintiri când amuzante, când amare. Ion simțea că ar fi cazul să plece, dar mereu se găsea ceva nou de povestit: despre muzicieni, aparatură, secrete din culise.
Nu mai era obișnuit cu vorbele lungi. În ultimii ani la redacție scrisese doar materiale urgente, iar după pensionare s-a închis și mai mult în sine. Își spunea mereu că așa e mai liniștit să nu depindă de nimeni, să nu se apropie de nimeni. Dar ciudat, simțea că, stând acolo, îi dezgheța ceva în suflet.
Să știți, Nicolae stinse a treia țigară, am acasă tot arhiva. Afișe, poze. Și casete cu concerte, le-am înregistrat personal. Dacă aveți chef…
Ce rost are, îi trecu lui Ion prin minte. Trebuie să mă duc, să vorbesc, poate o să vrea să devenim vecini prieteni și-mi dau tot programul peste cap. Și, la drept vorbind, ce-aș putea vedea nou acolo?
Pot să vin să le văd, zise el. Când se poate?
Chiar și mâine. Pe la cinci? Atunci ajung acasă de la muncă.
E bine, Ion își scoase telefonul și deschise contactele. Notați numărul. Dacă se schimbă ceva, vorbim la telefon.
A trecut seara și n-a putut adormi. Și-a tot derulat discuția în minte, și-a amintit detaliile poveștilor vechi. De câteva ori aproape că a pus mâna pe telefon să anuleze, să invoce o treabă. Dar n-a sunat.
Dimineața, l-a trezit telefonul. Pe ecran scria: Nicolae, vecin.
Nu v-ați răzgândit? vocea părea ușor nesigură.
Nu, îi răspunse Ion Dumitrache. La cinci o să fiu acolo.
Poate e bine, mi-am zis mai târziu în acea zi. Pare că bătrânețea nu trebuie să însemne numai izolare. O vorbă, o amintire comună uneori pot să încălzească sufletul mai tare decât un ceai fierbinte în iarnă.






