Băncuta din fața blocului Victor Ștefanovici a ieșit în fața blocului puțin după ora unu. Îl apăsa în tâmple – aseară terminase salatele de la Revelion, iar dimineața desfăcuse bradul și împachetase globurile. Acasă era prea liniște. Și-a tras căciula pe cap, și-a băgat mobilul în buzunar și a coborât încet, ținându-se de balustradă, ca de obicei. În miezul zilei de ianuarie, curtea părea decor de film: alei curățate, troiene neatins, nici țipenie de om. Victor Ștefanovici a scuturat banca de lângă scara a doua. Zăpada a căzut blând de pe șipci. Aici se gândea bine, mai ales când nu era nimeni – putea să stea câteva minute și apoi să urce înapoi. — Nu vă deranjează compania? – s-a auzit o voce de bărbat. Victor Ștefanovici s-a întors. Un bărbat înalt, cu geacă bleumarin, vreo cincizeci și cinci de ani. Chipul i se părea vag cunoscut. — Luați loc, e destul spațiu – i-a răspuns, făcând loc. – De la ce apartament sunteți? — Patruzeci și trei, etajul doi. De trei săptămâni m-am mutat. Mihai. — Victor Ștefanovici – i-a strâns mâna din reflex. – Bine ați venit în colțul nostru liniștit. Mihai a scos un pachet de țigări. — Pot să fumez? — Fumați, nicio problemă. Victor Ștefanovici nu mai fuma de zece ani, dar mirosul de tutun l-a dus imediat cu gândul la redacția ziarului local, unde lucrase toată viața. Aproape că a vrut să inhaleze fumul și s-a oprit repede. — Locuiți aici de mult? – a întrebat Mihai. — Din ‘87. Atunci s-a terminat cartierul. — Eu am lucrat aici aproape, la Casa de Cultură a Metalurgiștilor. Ca sunetist. Victor Ștefanovici a tresărit: — La domnul Valeriu Zaharia? — Exact! De unde-l știți…? — Am scris un articol despre el. În ‘89 am avut concert aniversar. Vă amintiți când a cântat „August”? — Concertul ăla îl știu pe de rost! – a zâmbit Mihai. – Atunci au adus o boxă gigantică, alimentarea scotea scântei… Conversația a curs firesc. Ieșeau la suprafață nume, povești – ba haioase, ba amare. Victor Ștefanovici se gândea că ar trebui să urce, dar apărea mereu un subiect nou: muzicieni, aparatură, taine din culise. Nu mai era obișnuit cu discuțiile lungi. În ultimii ani, la redacție scria doar articole urgente, iar de când a ieșit la pensie, s-a închis în sine. Își tot repeta că e mai liniștit așa – nu depinde de nimeni, nu se leagă de nimeni. Dar acum, simțea cum ceva se dezgheață în piept. — Știți, – Mihai a stins a treia țigară, – am toată arhiva acasă. Afișe, poze. Și casete de la concerte, le-am înregistrat eu. Dacă vă interesează… Ce-mi trebuie mie asta, – i-a trecut prin minte lui Victor Ștefanovici. Apoi o să mă invite, trebuie să stăm de vorbă, să ne împrietenim – rutina mea o să fie dată peste cap. Dar oare ce pot descoperi nou? — Putem arunca o privire, – a zis totuși. – Când aveți timp? — Chiar mâine. Pe la cinci? Tocmai ajung de la serviciu. — Haideți, – Victor Ștefanovici a scos telefonul și a deschis contactele. – Notați numărul. Dacă se schimbă ceva, mă sunați. Seara n-a putut adormi multă vreme. Rememora discuția, detalii din poveștile vechi. De câteva ori a vrut să pună mâna pe telefon – să reprogrameze, să găsească o scuză. N-a făcut-o. Dimineața, s-a trezit din cauza unui apel. Pe ecran scria: „Mihai, vecin”. — Nu v-ați răzgândit? – vocea părea puțin nesigură. — Nu, – a spus Victor Ștefanovici. – La cinci sunt la dumneavoastră.

Băncuta din fața blocului

Ion Bălan a ieșit în fața blocului pe la unu și jumătate. Îl durea capul aseară terminase ultimele felii de salată de boeuf, iar azi de dimineață se apucase să strângă bradul și să împacheteze globurile. Acasă era cam prea liniște. Și-a tras căciula pe frunte, a băgat telefonul în buzunar și a coborât încet pe scări, sprijinindu-se obișnuit de balustradă.

În amiaza de ianuarie, curtea dintre blocuri părea desprinsă dintr-un decor: aleile proaspăt curățate, nămeții netulburați, nicio mișcare omenească. Ion Bălan a scuturat zăpada de pe băncuța de lângă scara a doua. Fulgi moi au căzut pe jos. Aici îi stătea bine să-și pună gândurile în ordine, mai ales când era pustiu putea să stea cinci minute liniștit și să se întoarcă acasă.

Aveți loc de vecin? a întrebat o voce de bărbat.

Ion Bălan a întors capul. Un tip înalt, cu o geacă bleumarin, cam la vreo cincizeci și cinci de ani. Parcă-i părea cât de cât cunoscut la față.

Poftiți, e destul loc, i-a răspuns, făcându-i loc mai aproape de margine. Dar dumneavoastră din ce apartament sunteți?

Patruzeci și trei, etajul doi. De vreo trei săptămâni m-am mutat. Mă cheamă Dumitru.

Ion Bălan, s-a prezentat, strângând mâna întinsă. Bun venit la noi în colțul ăsta liniștit de Chișinău.

Dumitru a scos un pachet de țigări.

Se poate să fumez?

Fumați, sănătate bună, a dat din cap Ion.

Nu mai fuma de vreo zece ani, dar mirosul de tutun i-a adus brusc aminte de tipografia unde muncise o viață întreagă. Aproape că simțea nevoia să tragă cu nările fumul, dar s-a scuturat repede de gând.

Sunteți de mult pe aici? a întrebat Dumitru.

Din 87. Atunci s-au terminat blocurile astea, erau toate noi.

Eu lucram aproape, la Casa de Cultură Muncitorul. Inginer de sunet.

Ion a tresărit:

La domnul Valeriu Zaharov?

Chiar la el! De unde știți?

Am scris despre el. În 89 am făcut un reportaj pe la un concert aniversar. Țineți minte când au cântat cei de la August?

Vai, concertul ăla îl știu pe de rost! a zâmbit Dumitru. Au cărat atunci o boxă cât tot peretele, alimentarea făcea scântei…

Povestea a început să curgă de la sine. Au scos la lumină nume, întâmplări ba hazlii, ba cu gust amar. Lui Ion îi tot venea să se ridice, dar de fiecare dată discuția cotea pe alt făgaș muzicanți, aparate, secrete de culise.

Nu mai era demult obișnuit cu discuții lungi. În ultimii ani, la redacție, scria numai materiale urgente, iar de când ieșise la pensie se cam închisese în sine. Își tot spunea că-i mai ușor așa să nu depinzi de nimeni, să nu te atașezi. Dar astăzi, simțea cum i se dezgheață ceva în suflet.

Să știți, Dumitru a stins a treia țigară, am acasă tot arhiva. Afișe, poze. Și casete din concerte, le-am tras eu cu mâna mea. Dacă vă interesează…

La ce-mi trebuie, s-a gândit Ion. O să fiu nevoit să mă duc pe la el, să socializez. Dacă prinde chef de prietenie de vecini, rutina mea s-a dus. Și nici nu știu ce aș mai putea vedea nou.

Poate că da, ar fi de privit, a zis totuși. Când vă este comod?

Oricând. Mâine pe la cinci, că atunci vin de la serviciu.

Hai că-i bine. Ion a scos telefonul, a deschis agenda. Notați-vă numărul, să sunăm dacă apare ceva.

Toată seara nu a reușit să adoarmă. Revădea în minte discuția, detalii din povești vechi. De câteva ori s-a oprit cu mâna pe telefon să anuleze, să inventeze un pretext. Dar n-a făcut-o.

Dimineață, l-a trezit un apel. Pe ecran scria: Dumitru, vecin.

Nu v-ați răzgândit? vocea părea puțin nesigură.

Nu, a zis Ion Bălan. La cinci vin.

Оцініть статтю
Băncuta din fața blocului Victor Ștefanovici a ieșit în fața blocului puțin după ora unu. Îl apăsa în tâmple – aseară terminase salatele de la Revelion, iar dimineața desfăcuse bradul și împachetase globurile. Acasă era prea liniște. Și-a tras căciula pe cap, și-a băgat mobilul în buzunar și a coborât încet, ținându-se de balustradă, ca de obicei. În miezul zilei de ianuarie, curtea părea decor de film: alei curățate, troiene neatins, nici țipenie de om. Victor Ștefanovici a scuturat banca de lângă scara a doua. Zăpada a căzut blând de pe șipci. Aici se gândea bine, mai ales când nu era nimeni – putea să stea câteva minute și apoi să urce înapoi. — Nu vă deranjează compania? – s-a auzit o voce de bărbat. Victor Ștefanovici s-a întors. Un bărbat înalt, cu geacă bleumarin, vreo cincizeci și cinci de ani. Chipul i se părea vag cunoscut. — Luați loc, e destul spațiu – i-a răspuns, făcând loc. – De la ce apartament sunteți? — Patruzeci și trei, etajul doi. De trei săptămâni m-am mutat. Mihai. — Victor Ștefanovici – i-a strâns mâna din reflex. – Bine ați venit în colțul nostru liniștit. Mihai a scos un pachet de țigări. — Pot să fumez? — Fumați, nicio problemă. Victor Ștefanovici nu mai fuma de zece ani, dar mirosul de tutun l-a dus imediat cu gândul la redacția ziarului local, unde lucrase toată viața. Aproape că a vrut să inhaleze fumul și s-a oprit repede. — Locuiți aici de mult? – a întrebat Mihai. — Din ‘87. Atunci s-a terminat cartierul. — Eu am lucrat aici aproape, la Casa de Cultură a Metalurgiștilor. Ca sunetist. Victor Ștefanovici a tresărit: — La domnul Valeriu Zaharia? — Exact! De unde-l știți…? — Am scris un articol despre el. În ‘89 am avut concert aniversar. Vă amintiți când a cântat „August”? — Concertul ăla îl știu pe de rost! – a zâmbit Mihai. – Atunci au adus o boxă gigantică, alimentarea scotea scântei… Conversația a curs firesc. Ieșeau la suprafață nume, povești – ba haioase, ba amare. Victor Ștefanovici se gândea că ar trebui să urce, dar apărea mereu un subiect nou: muzicieni, aparatură, taine din culise. Nu mai era obișnuit cu discuțiile lungi. În ultimii ani, la redacție scria doar articole urgente, iar de când a ieșit la pensie, s-a închis în sine. Își tot repeta că e mai liniștit așa – nu depinde de nimeni, nu se leagă de nimeni. Dar acum, simțea cum ceva se dezgheață în piept. — Știți, – Mihai a stins a treia țigară, – am toată arhiva acasă. Afișe, poze. Și casete de la concerte, le-am înregistrat eu. Dacă vă interesează… Ce-mi trebuie mie asta, – i-a trecut prin minte lui Victor Ștefanovici. Apoi o să mă invite, trebuie să stăm de vorbă, să ne împrietenim – rutina mea o să fie dată peste cap. Dar oare ce pot descoperi nou? — Putem arunca o privire, – a zis totuși. – Când aveți timp? — Chiar mâine. Pe la cinci? Tocmai ajung de la serviciu. — Haideți, – Victor Ștefanovici a scos telefonul și a deschis contactele. – Notați numărul. Dacă se schimbă ceva, mă sunați. Seara n-a putut adormi multă vreme. Rememora discuția, detalii din poveștile vechi. De câteva ori a vrut să pună mâna pe telefon – să reprogrameze, să găsească o scuză. N-a făcut-o. Dimineața, s-a trezit din cauza unui apel. Pe ecran scria: „Mihai, vecin”. — Nu v-ați răzgândit? – vocea părea puțin nesigură. — Nu, – a spus Victor Ștefanovici. – La cinci sunt la dumneavoastră.