Bătrâna s-a întors către mine și mi-a zis niște vorbe care m-au făcut să simt un fior rece pe șira spinării: Astăzi va fi o zi luminoasă și călduroasă. Avem timp destul să ispravim ce ne-am propus.
Era o zi obișnuită de miercuri, iar eu călătoream cu trenul spre sat, în același vagon liniștit, nici plin, nici gol. S-a urcat o bătrână, cu basmaua legată sub bărbie, respira calm și s-a așezat lângă mine, cu două sacoșe de țesătură burdușite cu semințe și unelte. Se cunoștea că merge la grădina dinspre dealuri, întocmai ca mine și alții care se mai aflau călare pe banchete, cu privirea pierdută pe fereastră.
Traversam aceleași câmpuri unde altădată mergeam de braț cu Elvira, soția mea răposată. Erau zile bune acelea, ne pierdeam în treabă pe ogorul nostru, dar după ce boala nemiloasă mi-a răpit-o, n-am mai avut putere să calc acolo. Numai gândul la grădină și tăcerea din jur mă apăsau, mânate de singurătate și dor.
Când trenul s-a oprit la stația Chișinău-Sud, bătrâna s-a întors către mine și fără să privească prea mult, mi-a rostit aceleași cuvinte pe care le spunea Elvira, exact așa: Astăzi va fi o zi luminoasă și călduroasă. Avem timp destul să ispravim ce ne-am propus. M-a trecut un fior, dar am dat din cap recunoscător, am început să povestim ca doi vechi cunoscuți despre roada slabă din toamnă, despre iarna ce s-a lăsat peste sate și despre ce speranțe ne mai țin pe picioare pentru timpul ce va veni.
Ajunși la stația de autobuz din suburbie, m-am trezit că nu o mai văzusem niciodată pe această femeie, deși pare să fi frecventat aceleași drumuri ca mine. Am mers cot la cot pe ulița prăfuită, apoi drumurile noastre s-au despărțit unde începe dealul. Când am ajuns la parcela mea, am găsit-o năpădită de buruieni, iar pomii nu mai fuseseră curățați demult. Totuși, discuția din tren cu bătrâna mi-a dat un chef de viață neașteptat și m-a împins să nu mă opresc la amintiri.
Cu sufletul mai ușor decât de obicei, mi-am suflecat mânecile și m-am apucat de treabă: am săpat pământul, am smuls bălăriile una câte una. Pe bancuța veche de sub nuc, am poposit la umbră să gust din slănina și ceaiul pe care mi le pregătisem de acasă și să privesc norocul – lalelele iubite de Elvira dansând molcom în vânt și câteva pere coapte sub ramurile bătrânului păr.
Parcă zbuciumul sufletului s-a mai domolit. Mi-am promis că n-o să vând grădina, oricâte oferte aș primi. Ba chiar m-am gândit că aș veni mai des aici, să fiu mai aproape de ceea ce-am iubit cândva. Am intrat un pic și prin pădure, am cules ciuperci și m-am simțit eliberat, ca și cum cineva mi-ar fi luat o piatră de pe inimă. M-am hotărât să continui munca asta tăcută îmi aduce bucurie și mă ține aproape de lume.
La întoarcere, am dat din nou peste bătrâna din tren. Am stat amândoi pe banca din stație, am împărțit câteva mere dulci și am povestit despre plăcerea de a mușca din aerul de la țară. Femeia, cu blândețe, mi-a zis că nu e târziu pentru începuturi, că viața are gust și după ce ți se pare c-ai pierdut totul. Fiecare săptămână la grădină poate fi un nou început, iar bucuria stă în lucrurile simple.
Am coborât la stația mea, iar când am privit la soarele ce se strecura peste casele din sat, am simțit pentru prima dată, după mult timp, că tristețea nu mă mai apasă și că sufletul mi-e gata să primească din nou lumină.
